Casa Thuringer - Capitolul 02
de Panait Istrati
II.
Casa Thuringer, birouri si apartamente, forma o mare cladire patrata, fara etaj, asa cum sunt majoritatea caselor la Braila. Fatada acestei cladiri dadea pe strada Gradinii Publice, dosul se afla chiar in aceasta Gradina Publica; iar cele doua parti laterale aveau, la stanga, curtea principala; la dreapta, curtea de serviciu. Nu puteai patrunde in cladire decat prin una din aceste doua curti. Nici birourile, nici apartamentele n-aveau comunicatie directa in strada.
Adrian pierdu o zi intreaga, numai ca sa se obisnuiasca cu toate incaperile acestei locuinte boieresti. Apoi, chiar de-a doua zi, cu o patima putin comuna, voi sa ia toata casa in spinare. Nu ca ar fi fost ceea ce se numeste un om harnic. Deloc. Ar fi putut sa treaca mai curand drept un hoinar. Dar, erau unele sarcini, platite ori nu, pentru indeplinirea carora s-ar fi omorat, pe cand altele il lasau rece si nu le executa decat din nevoile de a-si castiga painea.
Cu acestea din urma nu se ocupa multa vreme chiar daca ar fi fost platite cu aur. Le parasea, de indata ce economiile facute ii ingaduiau sa plece, si uneori chiar inainte. Din cauza asta, mama lui se simtea foarte nefericita, iar el isi facuse o reputatie de vagabond. Una si cealalta il amarau peste masura. Crezandu-se nedreptatit, se inchidea in el. Singur Mihail il intelegea.
La Thuringer, totul ii fu simpatic, numaidecat. Mai intai, cei doi frati nemti, stapanii. I se pareau mai cumsecade decat romanii, mai de caracter, oameni de mare probitate. Apoi, femeile. Le cunostea pana in fundul sufletului, din vremea cand locuisera impreuna ani de-a randul, si era sigur de prietenia lor. in sfarsit, munca fagaduia sa fie pe placul lui: variata si destul de independenta. Putea sa se apuce cu inima, s-o dea gata si sa mai ramaie liber, fara ca nimeni sa-i bata capul. Nimic nu-l ingrozea mai tare decat monotonia, rigiditatea mecanica a muncii de atelier, din care gustase indeajuns. El ura orele fixe, intrarile si iesirile cu turma, neputinta de-a lua o initiativa, zadarnicia oricarei vrednicii.
Acum se-nfatisa prilejul de-a da curs liber fanteziei lui. El constata ca locuinta aceasta, desi bogata, nu era ingrijita. O seama de treburi marunte, ce ieseau din atributia servitorului, asteptau mana indemanatica a unui mester care sa se priceapa la toate: zidarie, lacatuserie, vopsitorie.
in mai toate incaperile importante se puteau vedea bucati de tapiserie dezlipita si atarnand ca niste carpe. Pe plafonul frumosului dormitor al domnului Bernard Thuringer, holteiul casei, se afla o mare pata de mucezeala, provenind de la o ploaie mai de demult. in biroul domnului Max riscai oricand sa-ti frangi gatul, impiedicandu-te de-un capat de parchet iesit in afara. De indata ce ploua mai tare, apa incepea sa picure, la bucatarie, chiar deasupra tingirilor de bucate. Unele manere de usi iti piscau mana pana la sange. si , mai peste tot, ferestre ce nu se inchideau, covoare pe care le luai in picioare, usi care scartaiau, gauri in pereti sau crapaturi batatoare la ochi.
Pentru ca toate aceste uratenii sa dispara, nu trebuiau nici bani, nici vreo diploma, ci doar putina tragere de inima si o oarecare indemanare.
Adrian le avea in asa masura, incat era uneori privit ca un maniac. Orice spectacol urat, orice actiune rau-voitoare ori neghioaba, publica sau privata, ii contrariau simtul lui innascut pentru bine, frumos si drept, punandu-l intr-o stare de surescitare nervoasa ce-l facea sa se ocupe mai mult de treburile altora decat de ale lui. Ar fi voit sa se amestece in toate: in gospodaria vecinei, care nu stia cum sa aprinda un foc; in aceea a comunei, care nu matura strazile marginase decat doar ca sa asfixieze pe bietii locuitori; in conducerea guvernelor succesive, care se inconjurau numai de functionari hoti si delapidatori ai averii obstesti.
De ce era lumea lovita de atatea rele: ignoranta, incapacitate, necinste? N-ar putea ea sa-si aleaga conducatori care sa-i arate drumul fericirii? Lipseau oare, in asa hal, sefii capabili? Sau, poate, acestia erau in chip sistematic inlaturati de la conducerea lumii? in cazul acesta, omenirea merge la pieire! si care e canalia umana ce se inversuneaza sa traiasca din nenorocirile unei lumi intregi? Nu s-ar putea descoperi si distruge acest raufacator universal?
Asemenea preocupari disperau pe Adrian. Cu cat se gandea mai mult la ele, cu atat se incurca mai tare. Caci el nu stia daca omul se naste bun sau rau. Aci era cheia dilemei. Raspunsurile lui Mihail, la chestiunile acestea, nu-l multumeau. Mihail era prea pesimist. Dupa el, lumea a fost totdeauna cum o vedem si asa va ramane. Nimic de facut. Asa ca el reducea lumea la dimensiunile individului: bun, il admitea; rau, se dadea in laturi din drumul lui.
- Asta e tot ce sta in puterea mea, zicea el. Mai imi e cu putinta sa raman om cinstit si sa nu fac rau nimanui. Dar nu cred in "clase", nici in "lupta de clasa", ca socialistii. Eu cred in lupta dintre oameni, orice ar spune Marx.
in timpul primei lor sederi de un an la Bucuresti, Mihail vazuse pe Adrian ducandu-se adesea pe la intrunirile socialiste. Ei vorbeau uneori despre socialism, dar foarte rar, caci nobilul rus scapatat detesta tot ce era in legatura cu socialismul.
- E doctrina simplistilor, a sclavilor, zicea el. Ea nu poate multumi decat masele care nu cer vietii decat o bucata de paine mai putin neagra, ceva mai multa libertate, ceva mai putine razboaie. Ea nu te va multumi niciodata pe tine care te revolti si impotriva pisicii care prinde o vrabie. Religiile, si ele multumesc poate un miliard de oameni, dar e fiindca nu le cer decat sa se duca regulat la biserica.
Pe-atunci Mihail se afla in Manciuria. Voise sa vada cu proprii lui ochi grozaviile razboiului ruso-japonez. Aceasta brutala despartire avusese inca o pricina: greaua prietenie a lui Adrian, prin zvapaiala si contradictiile ei, obosise pe Mihail. Suflet mortal ranit de viata, minte framantata de ganduri, trup bantuit de mizerie, Mihail avea mare nevoie de pace fizica si morala, ii trebuia un armistitiu cu existenta. Se simtea batran la douazeci si trei de ani. Sa gaseasca o ocupatie bine retribuita, sa stea cat mai mult cu putinta si sa puna ceva gologani la o parte, apoi sa se duca sa se odihneasca intr-o tara cu climat bland, acesta era planul lui de viitor pentru un an.
El intreba pe Adrian daca vrea sa adereze la acest plan, sa lucreze in comun si sa plece impreuna. Adrian primi cu entuziasm. stiind cu cine avea de-a face, Mihail ceru sa-i promita ca, timp de un an, i se va supune in totul.
- iti promit! Vei fi stapanul meu.
Tanarul tinea, o luna, doua. Dar nu trebuia sa i se ceara mai mult. Uitand promisiune si "stapan", dadea un picior la toate si pleca.
Astfel, cateva posturi bune fura pierdute. Mihail, la randu-i, pleca si el, din slabiciune amicala, fiind prea obisnuit cu acest tovaras de viata si sperand mereu sa-l corijeze. Dar bunavointa lui nu sluji la nimic. Atunci hotari sa-l paraseasca pentru un timp si pleca in Manciuria.
Adrian crezu o clipa ca n-are sa poata supravietui acestei despartiri, dar el era asa de plin de viata mistuitoare, incat isi gasi repede alte prazi sentimentale.
Singur faptul de-a vietui, i se parea o minune. Se invartea in jurul propriei sale fiinte, scaldata de soare si de lumina, descoperindu-se pe fiece zi mai mult. Din cauza asta, nici nu prea avea timp sa munceasca. Ura mai ales munca ce-l priva de cer, de spatiu. Se uita cu groaza la turmele omenesti, fericite de-a se inchide intr-un atelier, o fabrica, un birou, un magazin, renuntand la toate pentru o bucata de paine -o paine care devenea din ce in ce mai alba, pe masura ce renuntai la bunurile cele mai pretioase ale existentei: dreptul de-a contempla maretiile creatiei; fericirea de-a putea gandi in voie, de-a visa, de-a te instrui; bucuria de-a dispune de tine insuti.
Ce putea sa intreaca aceste valori? Sa mananci si sa bei bine? Sa te imbraci la moda? Sa fondezi o familie si sa te inhami ca o vita la nevoile ei, mereu crescande?
Nu, de-o mie de ori nu! Mai bine sa traiesti ca un vagabond. O zdreanta, un codru de mamaliga si putinta de-a te misca liber!
Ia priviti ce mai munca sloboda ofera portul Brailei oricarei haimanale: iei pe umar un sac cu graunte, alergi cu el cincizeci de pasi si-l golesti in hambarul unui vapor. Pana la pranz, munca asta iti aduce cinci franci, adica cinci zile de libertate. Caci un kilogram de paine costa douazeci de bani, iar o farfurie de carne cu varza, tot atat. Nu e oare de-ajuns, pentru un stomac fara oglinda?
Adrian fu hamal in port, fericit sa stie ca poate arunca sacul si cere plata in orice moment. Aceasta nu-i aducea nici o neplacere. A doua zi era liber sa reia sacul ori sa nu-l reia. si ar fi continuat sa fie hamal, daca mama-sa nu s-ar fi suparat:
- Mai bine sa mor decat sa te vad cu sacul in spinare! Asta-i munca oamenilor de nimic. La ce-ti slujesc toate cartile, la ce bun atata citit, daca e vorba sa fii hamal? si care fata cu stare se marita cu un hamal?
incredintat ca un zid de neintelegere il despartea chiar si de mama lui, Adrian renunta de a-si mai apara cauza in fata cuiva, nutrind gandul sa dispara odata in lume. si aceasta avea sa se intample a doua zi dupa ce va fi terminat cu armata, de care spera sa fie scutit.
Pana atunci era nevoit sa faca concesii mamei lui, care muncea pentru el. Dar de-acum incolo trebuia sa stie ca lumea e "coalizata" impotriva lui si ca vrea sa-l insface in angrenajul ei. Ei bine, o sa se apere din toate puterile. Caci el e sigur ca acest furnicar uman isi risipeste viata, trudind de dimineata pana seara pentru fleacuri, pentru prejudecati, pentru zadarnicii. Nu, Adrian nu vrea sa aiba "copii frumosi", nici un "interior", nici sa adune "avere". Interiorul lui cel mai bun era spatiul nesfarsit. Cea mai mare avere: trupul, simturile, gandurile lui.
Acestea i se pareau adevaruri absolute si isi facea din ele un scut. Fiecare zi ii aducea confirmatii cu duiumul. Bogat ori sarac, inteligent ori dobitoc, toti se incovoiau sub tirania aceleiasi legi care mana turma umana: sa muncesti, mai intai, apoi sa traiesti. Sa aduni, sa aduni mereu! Rezultatul: exploatare, egoism, jinduiala, ura, razboaie.
Nu, Adrian n-o sa-si vare niciodata piciorul in aceasta capcana, intr-o seara de august, la vreo luna dupa intrarea in serviciu la Thuringer, Adrian se plimba pe-afara, de-a lungul casei, respirand aerul curat si cugetand la viata lui si la a celorlalti. Vremea era frumoasa. Noapte instelata, adiere dezmierdatoare, amestec de parfumuri venind de la florile din Gradina Publica, unde fanfara municipala canta niste valsuri ametitoare.
Ca mai in toate serile, aveau musafiri, caci casa poseda o sala de biliard si alta unde se jucau carti, sah, domino. Dar Adrian era sigur ca toata lumea aceea venea mai ales fiindca "la fratii Thuringer" se gaseau vinuri renumite, sampanie superioara. Lichioruri fine si prajituri cum nimeni nu stia sa faca in tot orasul si al caror secret singura "madam" Carolina il cunostea.
Prefectul judetului, numit "Purcelul", din cauza fizicului si a lacomiei lui, venea mai in fiecare seara. Aproape tot asa de des era vazut armatorul italian Carnavalli, dar acesta, om de-o rara distinctie, nu venea decat pentru cele trei femei frumoase ale casei. Era numit "Europeanul". Mare crai, mare jucator, mare voiajor, Carnavalli se ruina incet si sigur.
Printre intimi se mai numara d-l Poplinger, evreu german cu buze de capcaun, logodnicul d-rei Mitzi si reprezentantul in strainatate al firmei Max si Bernard Thuringer. El se afla mai tot timpul in calatorie, dar cand afacerile il aduceau la Braila, toata casa era cu susul in jos, caci cei doi amanti umpleau toate incaperile vastei cladiri, cu zbenguirile si certurile lor. D-l Bernard, a carui fire martiala si austeritate nu prea admiteau glumele, era scandalizat:
- Va trebui sa le cladim o cazarma, amorezatilor nostri! exclama el intr-o zi, cand era mai bine dispus.
Dar, dintre toti obisnuitii casei, d-l Flusfisch, zis "Habeder", era cel mai celebru, gratie unei imprejurari care i-a adus aceasta porecla.
in prima ei saptamana de serviciu la Thuringer, Iulia, servitoarea unguroaica, intra intr-o seara in sufragerie, ca sa anunte grav:
-Domnul... Habeder.
Masa era pe sfarsite. Stapanii se privira mirati:
- Domnul... cum ai spus?
- Habeder.
- Habeder?! Ce-o mai fi si asta? Nu cunoastem pe nimeni care sa poarte un asemenea nume.
- Ba da, cucoana! E domnul acela cu burta mare si foarte chel, cu un nume greu, dar care zice totdeauna, cand soseste: ha-be-der!
in adevar, d-l Flusfisch, avansand enormu-i pantec si fata stacojie, rostea, scandand, salutul german:
-Ich habe die Ehre.
De aci, "Habeder" al Iuliei, porecla care prinse pe loc si fu adoptata chiar si de imperturbabilul domn Bernard..
Acesti intimi, precum si cativa alti musafiri, umpleau cele doua sali de joc, singurele camere luminate. Tot restul casei era scufundat in intuneric. Ca sa nu chinuiasca pe Iulia si pe Adrian, tinandu-i in picioare noaptea tarziu, dupa o zi de munca obositoare, se punea la indemana convivilor tot ce le trebuia, bauturi, patiserie etc. Totusi, unul din cei doi servitori era tinut sa faca pe rand de planton pana la unsprezece noaptea. in seara aceea era randul lui Adrian.
Dar el nu-si indeplinea numai datoria, ci parea sa cloceasca gospodaria, ca o closca ouale. isi iubea stapanii, ca si pe mai toti invitatii, si avea o grija permanenta ca nimic neplacut sa nu li se intample. Or, tocmai se petrecea ceva care ar fi putut sa dea loc la mari buclucuri.
Adrian observa ca de la un timp, singura buna Hedwig facea onorurile casei, satisfacand cererile musafirilor. Ana si Mitzi se eclipsasera. si se putea ca dintr-o clipa intr-alta d-l Max sa se scoale de la joc si sa o ia razna pe coridoarele intunecoase, strigand, cu vocea lui guturala:
- Maus! Mitzi! V-ati culcat?
Nici una, nici cealalta nu se culcase. Adrian o stia tot asa de bine ca si virtuoasa Hedwig. Cea dintai era cu profesorul de gimnastica, convorbind printre gratiile unei ferestre ce dadea in Gradina Publica, unde curtezanul sta tupilat in bezna; cealalta se legana pe genunchii logodnicului ei, in biroul d-lui Max. si daca Hedwig, certata cu surorile ei, nu voia sa se amestece in treburile lor. Adrian tinea sa se amestece cu orice pret. Caci era intrucatva complicele lor, mai ales al Anei. Le intelegea si le aproba legaturile. El aproba pe toti cei ce se iubeau.
Pentru Ana nutrea o stima compatimitoare din ziua cand a inteles -in urma unor aluzii transparente ce se faceau la bucatarie -ca d-l Max n-a fost niciodata pentru nevasta lui altceva decat un "tata". Ca sa fie si mai sigur, o intreba pe mama lui, care-i confirma acest betesug capital al neamtului:
- Da, se zice ca-i "legat". Dar ea stia asta, inainte de a-l lua.
Ca a stiut-o sau nu, aceasta n-avea nici o imponanta pentru Adrian. Ea era in ochii lui o martira, caci o cunostea ca pe o femeie cinstita pana in fundul sufletului. De cand se casatorise cu Max, nimeni n-ar fi putut sa-i reproseze ceva. si el era martor de mustrarile ce-si facea dansa, chiar si numai pentru flirtul acesta cu profesorul de gimnastica.
Adrian aprecie cum se cuvine aceasta rezerva a Anei, dar o judeca deplasata, nesanatoasa si hotari sa intervie. Tot menajandu-i susceptibilitatea si fara s-o impinga la marturisiri, decreta ca acest fel de a-si ucide viata e mai imoral decat prostitutia, mai trist decat calugaria. El numi aceasta: sa insulti una din primele legi ale naturii, pentru o bucata de paine.
intr-o seara, pe cand se aflau singuri. Ana sfarsi prin a-si deschide inima. Convinsa de perfecta dezinteresare a lui Adrian, care intr-adevar nu vorbea cu doua intelesuri, izbucni in plans, sprijinind fruntea pe umarul inimosului ei servitor-confident:
- Dar Max e asa de bun, asa de bun! De-asta l-am luat, nu pentru tine, caci painea o aveam la el si inainte de-a ne casatori.
Ana spunea adevarul. Devenita doamna Thuringer, ea nu-si schimbase cu nimic felul de viata. Cumpara aceleasi tesaturi ieftine, din care isi facea singura rochiile. in treburile gospodariei, o vedeai zilnic cu capul infasurat intr-un tulpan, dand ajutor servitoarei, fara sa se sinchiseasca de surasurile ironice ale cucoanelor mari din vecinatate.
s daca nu era mai putin adevarat ca adusese pe mama-sa si pe cele doua surori -toate trei numite de gurile rele "intreaga menajerie Muller" -apoi se stia de asemenea ca aceasta "menajerie" nu costa decat hrana si ca ea inlocuise o bucatareasa si o fata in casa platite foarte scump. Se putea chiar spune ca Ana era nedreapta cu familia ei. si ca sa repare aceasta nedreptate, d-l Max nascocea in ascuns fel de fel de "aniversari" ce-i permiteau sa distribuie mici cadouri celor nedreptatiti.
Mai era ceva in caracterul Anei care placea mult lui Adrian: era dezgustul ei de parazitii ce-i covarseau casa.
- Ce de lacomi, ce de betivani pe capul nostru! ii spunea ea intr-o zi, furioasa. La fiece pranz trebuie sa suporti unul sau doi din acesti "abonati" de "profesie libera", care se poftesc ei singuri la masa si n-au alta grija decat a gulerului lor. Apoi, toate aceste vesnice jocuri de bridge si de poker stropite cu sampanie! Toate la un loc, la sfarsitul lunii, fac o groaza de bani. Or, in meseria de armator, angajandu-ti intreg capitalul in niste graunte care pot oricand sa se "incinga", fie in magazie, fie in hambarele vaselor, nu stii niciodata daca esti bogat ori sarac. Casa asta burgheza, asa cum o vezi, a cunoscut luni cand nu stia unde sa gaseasca nici banii de cosnita, desi are un beci plin de vinuri alese. Bineinteles, pe "boierii" nostri, care n-au stiut in viata lor ce e mizeria, asemenea spaime ii lasau reci, dar eu, care am cunoscut-o de aproape, simteam fiori de moarte. Da, prefer sa mor decat s-ajung sa mai traiesc anii cand, copila inca, brutarul ma inghesuia si-mi strivea sanii intrun colt al brutariei, pentru doua paini pe care mi le dadea pe datorie.
Cand Ana ii vorbea asa, privindu-l cu ochii ei mari, albastri, umeziti de lacrimi. Adrian vedea in ea o frumoasa dar si sarmana femeie, a carei copilarie fusese sinistra, pe cand a lui nu-i lasase decat amintiri placute. Atunci ii saruta mainile, isi lipea obrazul arzator de bratul ei rece si-i zicea, fericit:
- Promite-mi ca o sa ma tii in serviciu, chiar daca intr-o zi o sa ramanem, in casa asta, fara paine. O sa ma duc sa fur! Ea radea din toata inima si indeparta incetisor obrazul acela de foc, care, fara sa stie, ii inflacara sangele.
Era aproape de miezul noptii si Adrian continua sa dea tarcoale in jurul casei. Jucatorii nu pareau sa se gandeasca a pune capat partidelor mereu reincepute. Se bea si se juca din ce in ce mai cu temei. Ferestrele fiind deschise, din cauza caldurii si ca sa lase sa iasa fumul de tigari, Adrian observa, din coltul lui intunecos, figurile si gesturile acestor notabilitati ale comertului si administratiei, asculta tot ce-si spuneau si se silea sa patrunda in existenta lor, s-o inteleaga si s-o critice cu nepartinire.
Scopul lui era sa confrunte rezultatele observatiilor sale permanente, cu sentintele definitive ale judecatii socialiste pe care le auzise la intrunirile de la Bucuresti. Era vorba de condamnari in bloc, bazate pe un singur fapt: oamenii acestia erau exploatatori ai clasei muncitoare; trebuiau doborati, iar societatea burgheza sa fie inlocuita prin societatea socialista, sub directia clasei muncitoare. Iata ce intelesese; si i se parea asa de minunat, ca subscrisese cu amandoua mainile, cu toata pasivitatea lui Mihail, caci era vorba de suprimarea mizeriei si a razboaielor, aceste flagele sociale pe cari era gata sa le combata din toate puterile.
Deci, Adrian se considera socialist convins; dar el era un baiat care nu accepta frazele gata iesite din tipar. ii placeau adevarurile dobandite prin observatii personale. Controla fiecare afirmatie a oratorilor socialisti si voia sa prinda ideea vie, asa cum se infatisa in viata zilnica. si era de netagaduit ca poseda destule adevaruri socialiste, in privinta carora orice discutie contradictorie i se parea de prisos. Dar, spre nenorocul lui, el mai voia sa aiba si scrupule, simtea trebuinta de-a activa numai in chip ireprosabil.
Iata, de pilda, cazul burghezilor pe care ii avea acum sub ochi, aproape toti armatori straini, stabiliti in orasul lui. La Braila, unde industria era nula, acesti oameni constituiau cea mai mare parte a clasei capitaliste, care trebuia doborata. Foarte bine. Totusi, ia sa vedem cine sunt ei. E necesar sa stim pe cine suprimam, chiar daca n-ar fi decat din grija de-a nu risca sa taiem craca pe care stam. Adrian incepea sa-i cunoasca binisor si-i judeca sub doua aspecte: calitate umana si capacitate sociala.
Calitatea lor umana era aceea a majoritatii oamenilor: spirit mediocru, moralitate mediocra. Erau stapaniti de placerile materiale. Niciodata nu-i auzise vorbind de arta, de morala, de gandire. Adrian era sigur ca acesti domni si sotiile lor nu stiau de Tolstoi, de Ibsen, de Balzac, nici macar atata cat stia el.
Dar nu pentru asta s-ar fi insarcinat sa le taie capetele, caci, in cazul acesta, ar trebui exterminate noua zecimi din omenire. Ba chiar le punea o nota buna la purtare: erau oameni de inima, cumsecade, milosi cu cei saraci.
Totusi, daca n-ar fi avut decat meritele astea. Adrian nu s-ar fi opus la inlocuirea lor cu clasa muncitoare, caci aceasta avea nevoie de cu totul altceva decat de amabilitati si pomeni. Dar burghezii acestia detineau in mainile lor o forta de care lucratorii erau complet lipsiti: intelegerea deplina a afacerilor, capacitatea comerciala. Ceva si mai mult, un mecanism de-o complexitate redutabila era la baza acestui comert plin de riscuri. Un joc de bursa, o vasta retea de raporturi internationale comandau orice vanzare, orice cumparare si tineau la cheremul lor pana si cel mai mic transport de grane spre vreunul din acele porturi indepartate, ale caror nume sefuletii socialisti le silabiseau pe flancurile vapoarelor, dar de a caror situatie geografica habar n-aveau. Ne aflam, deci, in fata unui important aparat tehnic si social care trebuia aprofundat, stapanit, inainte de a-i turbura mersul.
Iata unde Adrian era neinduplecat: clasa muncitoare n-avea nici cea mai mica idee despre conducerea marilor intreprinderi sociale; ea nu era decat o turma de oi, careia trebuia sa-i explici totul, dandu-i peste bot. Cum sa pui, atunci, carma lumii in mainile unei clase asa de lipsita de competenta si de spirit de initiativa? si de ce, toata propaganda socialista se margineste in a asmuti masele spre Putere, cu iures de cantece revolutionare, in loc sa fie initiate cu de-amanuntul in tehnica afacerilor? Unde era scoala socialista insarcinata cu formarea prealabila a elitelor muncitoare, destinate sa ia intr-o zi directiunea lumii?
Caci Adrian nu dadea nici o atentie palavrelilor interminabile ce aveau loc asupra doctrinei si tintei socialismului. Pentru el, invatatura putea sa fie adevarata si scopul excelent, asta nu era de-ajuns. Principalul era sa-ti asimilezi toata stiinta burgheziei, si apoi sa vorbesti de inlocuirea ordinei capitaliste cu ordinea socialista. Altfel, ar insemna sa pui carul inaintea boilor. El nu vedea pe hamalii din port in stare sa inlocuiasca pe armatorii din Braila.
Dar problema mai avea o lature, care turbura adanc pe Adrian. Era latura morala.
Se acuza burghezia ca e necinstita, stricata, lacoma. Dar Adrian constata ca muncitorimea suferea de aceleasi vicii. Adica, suferea cand putea. Redusa la mizerie, era sublima. Dar, de indata ce imprejurarile ii permiteau, atingea repede culmea crimei, lasand cu mult in urma pe cei mai ticalosi burghezi. Asa, de pilda, vatafii si sinistrii lor acoliti.
Vatafii erau toti iesiti din clasa muncitoare, toti ramanand niste badarani, analfabeti pana a nu sti nici sa-si semneze numele, in ciuda averilor considerabile pe care le adunau. Acesti vatafi reusisera sa izoleze complet masa muncitoare de patronii ei legitimi, exportatorii, luandu-i orice posibilitate de contact direct.
Ca sa poata obtine numarul de brate necesare operatiilor lor de incarcare a vapoarelor, casele de comert erau nevoite sa trateze cu aceasta corporatie de vatafi, pe care nici o legislatie n-o consacra. Ea traia in marginea legilor, puternica prin bogatia membrilor ei si gratie complezentei marilor electori ai tinutului, carora vatafii le aduceau, in vremea alegerilor, voturile exploatatilor lor.
Exploatarea muncitorilor de catre acesti fosti muncitori era odioasa. Nu numai ca vatafii smantaneau gros sumele ce le obtineau de la armatori ca plata a muncitorilor, dar acestia trebuiau, daca nu voiau sa moara de foame, sa lucreze in conditiile urmatoare: 1) sa accepte, fara sa cracneasca, leala pe care vataful binevoieste sa i-o dea; 2) sa fie musteriul regulat al carciumii vatafului si sa inchida ochii asupra unor anumite greseli la facerea socotelilor; 3) sa execute toate "beilicurile" cerute de vataf; 4) Sa urmeze pe acesta la urne si sa voteze dupa indicatiile lui; 5) Sa suporte, uneori, chiar sa fie batut.
Netagaduit, acest nemilos sistem de munca nu se putea mentine fara ca zilnic sa aiba loc batai sangeroase. Oin cauza asta, vataful se inconjura totdeauna de-o ceata de "gatosi", muncitori autentici, platiti pentru miselia lor ori rasplatiti numai cu o munca regulata, cum nimeni nu putea s-o aiba. Acestia impingeau uneori cruzimea pana la asasinat. Dar deseori ucigasul era un hamal care-si ucidea fratele de munca, nu din nevoia de a-si asigura o paine, ci din betie, din razbunare ori numai din mandrie ranita.
Adrian, cufundat in meditatiile lui nocturne, recapitula tot ce era pentru si contra ale aceleiasi probleme si ajungea la un punct mort:
"Nu, isi zicea el, n-am sa fiu niciodata un om de actiune. Mihail avea dreptate: trebuie sa fii marginit, daca vrei sa reusesti in domeniul acesta".
si uitand socialismul, il cuprinse o mare mila de lumea asta egoista. Oricum, ceva trebuia facut. El se gandea la acele vaste paturi sociale martirizate de viata si care meritau o soarta mai buna. Nu puteau fi abandonate pe veci la bunul-plac al tuturor tiranilor, ori de unde ar veni acestea, de la stapanirea de sus, ori de la fratele tau de jos.
Dar cum sa separi pe cei buni de cei rai, in sanul aceleiasi clase? Caci, fara nici o indoiala, nu toti burghezii meritau sa fie spanzurati, dupa cum nu toti hamalii din port deveneau ciomagasi vatasesti. Adrian a putut sa se convinga de asa ceva, cu cateva zile in urma, cu prilejul unor tratative la care asistase si el.
O delegatie de muncitori venise sa roage casa Thuringer sa trateze direct cu ea, pentru tot ce priveste incarcatul vaselor. Delegatia oferea preturi inferioare celor pe care casa exportatoare le varsa vatafilor, dar superioare celor obtinute de muncitori de la calaii lor.
- Vrem sa inlaturam pe vatafi, spuneau hamalii, altfel, intr-o zi, ii vom cioparti pe toti! Ne-am saturat! Iar d-voastra exportatorii n-aveti nici un interes sa lucrati cu talharii astia. Nu-s de nici un folos. Ne insarcinam noi singuri cu formarea "postelor". si asa, dumneavoastra veti plati mai putin, iar noi vom primi mai mult, odata ce parazitul va fi inlaturat.
Felul acesta constient de a vorbi, merse lui Adrian la inima. Raspunsul ce-l dadu d-l Max, ii placu tot atat:
- Noi am fi bucurosi sa vedem pe vatafi disparand, caci daca pe voi va jupoaie, noua ne dicteaza preturile ce le plac. V-am fi chiar recunoscatori, daca ne-ati scuti de lepra asta, tot scutindu-va pe voi. Numai ca, iata, nu putem trata cu toata multimea lucratorilor. Cineva trebuie sa semneze cu noi contractele. si acest cineva nu poate fi decat reprezentantul unei organizatii in genul celor care exista in Occident si care se numesc sindicate. Organizati-va deci in sindicate muncitoresti. Legile tarii o ingaduiesc. Apoi, trimiteti-ne pe sefii vostri. Cu ei suntem gata sa tratam. Asa cum sunteti acum, insa, nu reprezentati pe nimeni.
Adrian nu intelese rostul acestui sfat in gura unui capitalist; si a doua zi ii ruga pe d-l Max sa-l lamureasca:
- Dupa cate stiu, lucratorii se organizeaza in sindicate ca sa poata lupta cu eficacitate impotriva patronilor lor. si d-voastra le recomandati tocmai aceasta arma?
- Da, fiindca arma asta are pentru noi avantajele ei: muncitorul organizat e mai serios, mai constient, poti sa te bizui pe el, pe cand celalalt e in general mai putin calificat. Organizatia sindicala nu e numai o fabrica de revolutionari, ea mai este si o scoala de moralitate. in sanul ei, lucratorul invata care-i sunt drepturile, dar si datoriile. Iata de ce in Germania acest lucrator e preferat de catre toate intreprinderile serioase. Costa mai scump, dar face!
"Bravo, isi zise Adrian; iata un patron care-si cunoaste si el drepturile si datoriile lui. Germania asta trebuie sa fie o tara minunata. Cel putin acolo oricine intelege ca nimic nu se poate face cu o clasa muncitoare vicioasa, mizerabila si vlaguita. De ce, dar, conducatorii tarilor inapoiate, cum e a noastra, nu vor sa urmeze pilda acestei Germanii prospere? Mari si mici, toata lumea ar castiga".
Era ora unu dupa miezul noptii, cand musafirii se ridicara sa plece. Adrian alerga la Ana, care palavrea insa cu amorezul ei.
- Fugi, domnule, fugi repede! ii striga el. D-l Max se va indrepta peste o clipa spre dormitor, unde i-am spus ca se afla cucoana, si ce va spune cand n-o va gasi in pat?
Profesorul de gimnastica disparu in intunericul parcului. Ana o tuli si ea sa se culce. Ei isi dadeau intalnire la fereastra camerei lui Adrian, ce se deschidea spre partea cea mai singuratica a Gradinii Publice. Dragostea lor era inca platonica.
Dar mai era o dragoste in casa, nestiuta de nimeni si mult mai putin platonica, ce dadea grozav de furca lui Adrian. Era dragostea Iuliei, servitoarea, cu amantul ei atitrat. Ea il primea de doua sau trei ori pe saptamana, timp de cateva ore, fara sa stie stapanii, care n-ar fi tolerat-o, dar cu consimtamantul lui Adrian, care avea paza casei in seama lui si nu putea sa refuze nimic amorezatilor.
Totusi, el era de parere ca Iulia si amantul ei faceau prea mare zgomot in camera lor; ar fi putut sa fie auziti in camerele unde se juca. in seara aceea, mai ales. Adrian fu nevoit sa le bata in fereastra de mai multe ori, ca sa le impuna tacere. Daca patronii aflau ce se petrece in casa lor, s-ar fi intamplat scandal, caci era absolut interzis accesul unui necunoscut dupa ora noua seara.
Asa ca, dupa plecarea invitatilor, Adrian zavori cele doua porti si se repezi spre camera Iuliei, spumegand de manie. Voia s-o certe pe loc.
in obscuritatea aproape completa a incaperii, unde domina un miros tare de lichior, Adrian ghici ca fetiscana era pe jumatate goala, lungita in pat. Simti o lovitura in tample, dar, furios, nu tinu socoteala:
- stii ceva Iulia? Drept e, suntem prieteni, dar nu vreau sa cad victima bunatatii mele. De ce tipi ca o nebuna, cand esti cu amantul tau?
- Fiindca sunt nebuna si imi place grozav!
- Ce-ti place grozav? Ah, iti mai si razi de mine? Pe langa asta, sterpelesti sticle cu lichior si va imbatati ca niste fleoarte. Ei, uite, sa stii, pe viitor, amantul tau nu va mai intra aici!
Iulia sari din pat ca o naparca si ii incolaci gatul cu bratele ei goale, strangandu-l la piept:
- Ba da, Adrian, o sa-l lasi sa mai vie! Nu poti sa fii asa de rau. si eu n-am sa mai tip. iti fagaduiesc. Dar dovedeste-mi ca nu mai esti suparat pe mine. Hai sa bem un paharut amandoi, ai sa vezi ce bun e lichiorul!
Adrian o respinse cu moliciune, epuizat, ca atunci cand te cuprinde o spaima. Toate scumpele lui ganduri se spulberara pe loc. Un mare gol, un sentiment necunoscut, ii cuprindeau creierul, pe masura ce se lasa strans in bratele acestei femei, impotriva careia deodata nu mai putea nimic. Aceasta nu dura decat un minut, dar fu de-ajuns ca sa i se supuna, prabusindu-se langa dansa, pe patul in dezordine.
Casa Thuringer - Introducere
Casa Thuringer - Capitolul 01
Casa Thuringer - Capitolul 02
Casa Thuringer - Capitolul 03
Casa Thuringer - Capitolul 04
Casa Thuringer - Capitolul 05
Casa Thuringer - Capitolul 06
Casa Thuringer - Capitolul 07
Casa Thuringer - Capitolul 08
Aceasta pagina a fost accesata de 3049 ori.
