Ciulinii Baraganului - Partea 01
de Panait Istrati
Dedic aceasta carte:
Poporului Romaniei,
Celor unsprezece mii
ai sai de asasinati
de catre Guvernul roman,
Celor trei sate:
Stanilesti, Bailesti, Hodivoaia,
rase cu lovituri de tun.
Crime savarsite in martie 1907
si ramase nepedepsite.
PANAIT ISTRATI
martie 1928
Cand soseste toamna, intinsele campii de telina ale Munteniei dunarene incep sa traiasca, timp de o luna, existenta lor milenara.
Aceasta incepe chiar in ziua de Sfantul Pantelimon. In ziua aceea, vantul dinspre Rusia, pe care noi il numim muscalul sau crivatul, matura cu suflarea lui de gheata nesfarsitele intinderi; dar cum pamantul arde inca, infierbantat ca un cuptor, muscalul isi cam rupe dintii in el. N-are a face! Barza, care sta pe ganduri de mai multe zile, isi tinteste ochiu-i rosu asupra aceluia ce-o dezmiarda in raspar, si iat-o plecata in tinuturile calde, caci ei nu-i place muscalul.
Plecarea acestei pasari respectate, putin cam temuta la tara - ea aduce foc in plisc daca-i strici cuibul - plecare asteptata de ialomitean sau de brailean, pune capat stapanirii omului asupra gliei Domnului. Dupa ce a urmarit barza in zborul ei pana a pierdut-o din vedere, cojanul isi indeasa caciula pe urechi, tuseste usor, din obisnuinta, si, gonind cainele care i se vara intre picioare, intra in casa:
- Ia vedeti, baietii aia sa inceapa sa adune uscaturi!
La aceste cuvinte, femeia si liota de copii tusesc si se infioara la randul lor, tot din obisnuinta:
- Au plecat berzele?
- Plecat...
Atunci Baraganul ia comanda.
O face, mai intai lasandu-se greu, ca un om care s-ar tranti cu fata la pamant si n-ar mai voi nici sa se scoale, nici sa moara. Un urias!
intins, de cand lumea, peste toate tarinile pe care le arde soarele, intre duioasa Ialomita si Dunarea ursuza, Baraganul se afla, cat tine primavara si vara, in lupta vicleana cu omul harnic, pe care nu-l iubeste si caruia ii refuza orice bunastare, afara doar de aceea de a hoinari si de-a urla in toata voia. De-acolo vine si vorba, cunoscuta in toate tarile locuite de romani, si care se adreseaza aceluia ce-si ingaduie prea multe libertati in public:
- Ia asculta, ma! ce, te crezi pe Baragan...?
Caci Baraganul e singuratec. Pe spinarea lui, nici un copac! si de la un put la altul, ai tot timpul sa mori de sete. Nici de foame nu te apara. Dar daca cumva esti inarmat contra acestor doua nevoi ale gurii si daca vrei sa te afli singur cu dumnezeul tau, atunci du-te pe Baragan: e tinutul pe care creatorul l-a harazit Munteniei pentru ca romanul sa poata visa in voie.
O pasare care zboara intre doua lanturi de munti e ceva demn de mila. Pe Baragan, aceeasi pasare urca, cu ea in zbor, pamantul si departatele lui zari. intins pe spate, simti cum talerul pamantesc se inalta spre zenit. E cea mai frumoasa ascensiune ce poate s-o faca nevoiasul lipsit de toate.
De-aici vine si faptul ca locuitorul Baraganului, ialomiteanul, e o fiinta oarecum tacuta. si cu toate ca stie sa glumeasca si sa faca haz cand i se da prilej, ii place mai mult sa asculte cuviincios. O face pentru ca viata lui e grea, si el nadajduieste mereu ca cineva va veni poate odata sa-i arate cum ar putea sa munceasca mai cu folos pe indaratnicul lui de Baragan.
Visari, ganduri, inaltare si pantec gol, iata ce da gravitate omului nascut pe Baragan - aceasta pustietate care ascunde apa in strafundul ei si unde nimic nu rasare de la sine, nimic, in afara de ciulini.
* * *
Nu e vorba de acei scaieti care cresc ca papusoiul si fac o frumoasa floare liliachie, ca un pamatuf, al carui pufusor fetele il tund in seara de Sfantu Toader, cantand:
Coditele fetelor,
Cat codita iepelor!
Ciulinii de care vorbesc aici apar de indata ce se topeste zapada, sub forma unei ciuperci, un zbarciog. in mai putin de o saptamana, daca e cald, ei napadesc pamantul. Asta e tot ce Baraganul poate sa indure pe spinarea lui. Mai indura si turmele de oi, care sunt lacome de acest ciulin si il pasc aprig. Dar cu cat il pasc, cu-atat creste, se rotunjeste mereu si ajunge sa atinga dimensiunile unei damigene mari. Atunci oile nu-l mai pasc, il lasa in pace, caci inteapa groaznic. stie sa se apere, buruiana dracului! Ca si buruiana omeneasca: cu cat e mai netrebuincioasa, cu atat stie sa se apere mai cu inversunare.
Dar ce siguranta avem noi despre ce e trebuincios sau netrebuincios pe pamant?
Atat timp cat ialomiteanul se zbate, se incapataneaza sa smulga telinei un caus de porumb sau cativa cartofi, Baraganul nu e interesant.Nu e un loc de vizitat. E sucit, ca o femeie imbracata in zdrente, ca o mahalagioaica impodobita cu diamante. Pamantul n-a fost dat omului numai cu scopul sa-i umple burta cu malai. Mai sunt si colturi harazite reculegerii.
Asta e Baraganul.
El incepe sa domneasca indata ce omul harnic se retrage in coliba lui, indata ce ciulinii inteapa rau si cand vantul dinspre Rusia se apuca sa sufle cu temei.Asta se intampla prin septembrie.
Poti vedea atunci, din departare in departare, un cioban care sta cu spatele intors spre miazanoapte si intarzie cu turma. Nemiscat, sprijinit pe bata lui, vantul il clatina uneori, de parca ar fi un copac.
In jurul lui, atat cat privirea poate sa cuprinda roata, nu mai vezi decat ciulini, nenumaratul norod al ciulinilor. Plini, stufosi, ai zice ca-s niste oi cu lana de otel. Numai spini si samanta. Samanta raspandita pe pamant, ca sa creasca ciulini, numai ciulini.
Ca si ciobanul, la fel se clatina si ei. Caci in turma lor compacta, muscalul sufla mai cu indarjire, in vreme ce Baraganul asculta, iar cerul de plumb striveste pamantul, in vreme ce pasarile se dau peste cap in vazduh, risipite de vijelie.
Asa, o saptamana intreaga... Sufla... Ciulinii rezista, indoindu-se in toate chipurile, cu bubumzul lor fixat pe o tulpina scurta, nu mai groasa decat degetul cel mic. Ei mai rezista inca putin. Dar ciobanul, nu! El lasa in plata Domnului strasnicia Domnului si se intoarce acasa.
Noi spunem atunci: tipenie! Nu mai vezi om! E numai Baraganul!
Si, Doamne, ce frumos e!
Cu tot avantul de care armasarul sau e in stare, crivatul galopeaza in imparatia ciulinilor, rascoleste cerul si pamantul, amesteca norii cu pulberea, ucide zburatoarele, si iata-i porniti, ciulinii! Plecati sa semene netrebnica lor samanta.
Mica tulpina se frange pocnind, cosita la radacina. Bubumzele spinoase incep sa se rostogoleasca, mii si mii! E marele pohod al ciulinilor, care "vin Dumnezeu stie de unde si se duc Dumnezeu stie unde", spun batranii, privind pe fereastra.
Nu pleaca toti deodata. Unii o sterg la cea dintai suflare furioasa, adevarata puzderie de oi cenusii. Altii par sa tina piept, nu vor sa se lase, dar ceilalti dau navala peste ei, ii agata in goana si-i tarasc. La un moment dat, ii vezi incalcindu-se, formand mari purcoaie ce se rostogolesc cu greu, pana ce crivatul se repede o data cu furca lui, ii spulbera in vazduh, ii face sa joace o hora indracita si apoi iar ii impinge inainte.
Atunci sa te duci sa vezi Baraganul! Ai zice ca Baraganul se cocoseaza, se intinde, dupa vointa, bucuros de toata lumea asta de ciulini, care se da de-a berbeleacul pe spinarea lui, pe cand crivatul sufla turbat.
Uneori, in clipe de liniste, Baraganul parca-si retine suflarea, ca sa simta cum trec fugulita trei ori patru ciulini, ca niste buni tovarasi, se ciocnesc unul de altul si se intrec in gluma, dar repede se pun in rand si o pornesc cot la cot.
Spre sfarsitul vejeliei vin ciulinii singuratici. Sunt cei mai iubiti, fiind cei mai asteptati. Fie ca tulpina lor n-a fost destul de uscata ca sa se rupa de la inceput, fie ca vor fi avut nenorocul de a se fi intepenit un timp in cine stie ce sant, fie, in fine, ca o ceata de strengari i-a urmarit si oprit in drumul lor, ei sosesc cu intarziere, sarmanii. si-i vezi cum se perinda izolati, rostogolindu-se ca niste cocolase de omuleti grabiti. Vazduhul si tot Baraganul ii privesc: sunt ciulinii singuratici, adica cei mai iubiti.
Apoi, orice viata se opreste brusc. Nesfarsitele intinderi sunt curatate ca lespezile unei curti princiare.
Atunci Baraganul se invaluie in cojocul lui de iarna si se pune sa-i traga un pui de somn care tine sase luni.
Dar ciulinii?
Ei isi continua povestea.
E o poveste cum nu s-a mai pomenit, pentru ca-i a pamantului nostru romanesc. Dar mai bine s-o iau de la inceput...
*
Cu toate ca-s baltaret de la Lateni, de la Borcea - fata asta a Dunarii care cuteaza sa se masoare cu maica-sa - nu-s ialomitean de bastina. Parintii mei, olteni amandoi, saraci ca Iov, au plecat in lume cand aveam numai doi anisori. si ce s-o mai lungesc? Dupa nesfarsite pribegii prin nu stiu cate judete, isi aruncara dasagii si pe mine, care eram cat o ciubota, in catunul asta, care se oglindeste-n Borcea.
Poate sa vi se para ciudat, dar asa-i. Parintii mei nu erau oameni sa se lase manati la munci grele ca vitele la taiere; mai ales tata, un zapacit care era in stare sa cante din fluier pana cadea jos lesinat de foame. si la Lateni, macar aveam peste la-ndemana. Aproape ca-ti sarea singur in tigaie, ca sa zic asa. Judecati si dumneavoastra.
Primavara si toamna Borcea acoperea cu apele ei galbui sute de hectare intelenite; si in panza asta nesfarsita de apa crapceanul, carasul, stiuca misunau in asa hal ca pana si pisicile se ghiftuiau pe malul baltilor. Se pescuia, atunci, cu cazanul. Mana cereasca, ce mai! Barbati, femei si copii, goi pana peste genunchi, cu traista dupa gat, se-mprastiau in tragatori, inaintand cat mai incet cu putinta pe campul inecat, fiecare cu un cazan vechi desfundat la el. Apa nu trecea niciodata de genunchi. Balacind, pestele se izbea de picioarele noastre, dar era albitura si noi umblam dupa de-al mare. stiam ca astuia ii place sa muste la radacina plantelor, al caror crestet rasarea din apa. Stateam neclintiti, cu ochii atintiti asupra lor. indata ce vedeam ceva ca misca, plaf! propteam cazanul la fund. Auzeam pestele zbatandu-se intre peretii vasului. Nu mai aveam decat sa-l apucam cu mana si sa-l varam in traista. Tare trebuia sa fii neindemanatic ca sa-ti scape.
Tatei insa, ii scapau regulat, si pustanii faceau mare haz. Radeau de el, il luau in bascalie. Nu se sinchisea. Continua sa se arunce cu cazanul peste toate buruienile din jur, si de le veadea miscand si de nu.
Dupa un ceas de pescuit ne intorceam acasa cu traista doldora de peste. Tata n-aducea nici macar un chitic. si cand vedea asta, mamuca, buna cum era, il sfatuia sa stea mai bine acasa, sa puna la sarat peste, sa faca de mancare, sa spele rufe si sa mai cante din fluier.
Asta ma umilea de-mi dadeau lacrimile: un barbat nu spala rufe, nici nu gateste! Dar tata n-avea nimic barbatesc in el: era bland ca o femeie, cu mustati mari si negre si cu niste ochi adanci si gales pironiti intruna pe fluierul lui din care, cu degetele noduroase, scotea melodii duioase care rasunau pana departe si faceau cainii sa latre in noptile amutite. in schimb, cand iti facea un bors sau o plachie de peste, sau cand spala rufe, si cele mai bune gospodine puteu sa vina si sa ia lectii de la el. Dar tot radeau de el, pentru ca unui barbat nu-i sta bine sa faca treburi muieresti.
M-as fi batut atunci cu satu-ntreg, pentru ca bietul tata-meu nu lua niciodata-n seama vreo injuratura si lendura toate in tacere. Suradea usor, se-ndrepta spre Borcea, cu caciula lui tuguiata vesnic data pe ceafa, cu nadragii rupti, totdeauna scapati de sub curea, tarsaindu-si opincile, cu gatul lung si cu minunatia lui de caval, de care nu se despartea niciodata, sa se razbune pe viata asta pacatoasa si-atat de jalnic de frumoasa.
Cateodata ma luam dupa el. Pe ascuns uneori, ca-i placea sa fie singur. in seara caldicica in care tacerea se-amesteca cu mirosul namolului, il banuiam sezand pe-un trunchi de salcie dezradacinata. si dupa un cantec de jale de-ti lua rasuflarea, ii auzeam glasul usor si melodios zicand incetisor cantecul nostru de neuitat din tara Oltului:
Foaie verde de-avrameasa,
Ila, ila, la!
Au plecat olteni la coasa;
Au ramas oltencile
si-au umplut carciumile.
Da, oltenii totdeauna plecau "la coasa", sau la alte nenumarate munci, lasand oltencile "sa umple carciumile", lucru nu tocmai adevarat, si tata, in orice caz, nu se tinuse de vorba cantecului: isi luase olteanca cu el, si ma luase si pe mine, comoara lui. Din cauza asta mama tinea mult, mult detot la el. imi spunea, cand mergeam la peste si-i vedeam varicele groaznice, intreband-o de ce lasa in seama tatei treburile cele mai usoare:
- Pentru ca mi-e drag, copilul meu... Dumnezeu l-a facut cum e si mi l-a dat de barbat. Nu-i vina lui, saracu'...
Si uite-asa traiam noi la Lateni.
Aveam pe-atunci noua ani. Ma duceam totdeauna la pescuit cu mama, care niciodata nu zicea ca-i obosita, fie ca era pe vremea apelor mari - cand venea crapul sa-ti bata-n poarta - fie in celelalte luni ale anului, cand trebuia sa te duci dupa el in Borcea.
Aici nu mai era vorba de pescuit cu cazanul, aici pescuiau cu chipcelul, cu prostovolul, cu plasa sau cu varsiile si uneori chiar cu navodul, mai multi pescari laolalta.
Trebuia s-o vezi pescuind, pe femeia asta, ca sa-ti dai seama ce-nseamna o olteanca care-si iubeste barbatul! Mai ales cand arunca prostovolul roata - cu manecile suflecate pan' la umeri, cu fusta sumeasa sus detot, cu parul strans bine-ntr-o basma, cu ochii, gura, narile adulmecand nesfarsitul baltilor - ai fi zis ca s-a pornit sa scoata tot pestele din Borcea!
- Halal nevasta! strigau pescarii vazand-o.
Dar noi tot in saracie lucie ramaneam; pacat de osteneala sa te spetesti muncind pe lumea asta; munca nu duce la nimic bun.
in timp ce pescuiam - imi scoteam si eu partea mea de peste - tata, acasa, sara de zor, umplea butoaiele, zvanta pestele care prinsese sarea si il potirvea pentru vanzare.
Vanzare... Sa va fereasca Dumnezeu de-asa vanzare! Cinci pana la zece franci suta de kilograme de peste, vandute cu toptanul la negustori hrapareti. si inca eram multumiti sa-l putem da, pentru ca nu mai stiam ce sa facem cu el. Nu mai incapeam de el, se strica si se-mputea, dupa ce ne balacisem in matele lui pan' la glezne la pusul sarii. Da: cinci pana la zece franci suta de kilograme! Numai pentru stat munceam, sa putem cumpara miile de kilograme de sare. Pentru noi nici macar de o toala sau de malai nu ne iesea. si tot pestele asta care se strica si trebuia sa-l aruncam in Borcea, de unde mama-l scosese cu-atata barbatie si cu-atata nadejde pentru o viata mai buna!
Nu, intr-adevar, vorba din popor:
Buna tara, rea tocmeala,
Hat-o-n cur de randuiala!
Asta era: tara bogata, prost alcatuita si rau guvernata; stia si mama asta, ca tot taranul roman.
In anii lungi de viata ratacitoare, de la un cap al Munteniei la altul, ea avusese de mii de ori prilejul sa simta cat de nenorocita era viata locuitorilor astora, care, departe de orice garla si prea saraci ca sa-si poata cumpara carne, nu traiau decat cu mamaliga si cu zarzavaturi in timp ce milioane de kilograme de peste zaceau si se stricau, bune de-aruncat, pe tot lungul sutelor de kilometri pa care-i parcurge Dunarea cu bratele si afluentii ei. Dar cum sa transporti mana asta cereasca, cand trei sferturi din tara n-are drumuri, astazi ca si acum o mie de ani?
Mama a avut atunci o idee, pe care s-a apucat s-o indeplineasca fara sa ne spuna si noua ceva: silindu-se pe ascuns sa faca economii indopandu-ne cu peste si numai cu peste un an intreg - rareori cate un bot de mamaliga si mai rar cu o bucata de paine - a reusit sa stranga o suta de franci cu care-a cumparat, de ocazie, o martoaga si-o caruta cu patru roti, dintre care doua subrede rau, gata sa cada.
- Uite, i-a spus ea tatei, o sa va duceti amandoi, tu si cu baiatu' cu asta, sa bateti satele si sa vindeti peste sarat...
- Cu asta? Ofta tata, galben la fata; sa strabat
Baraganul cu asta? Masura din ochi gloaba jigarita, harabaua prapadita:
- ... Vrei sa mergi cu mine, pustiule? facu el.
Mai incape vorba?! Nu numai ca voiam, eram incantat! Sa vezi Baraganul, pamantul asta fara stapan, era obsesia oricarui copil. si mai ales, sa pot, in sfarsit, si eu s-alerg dupa ciulini, despre care prietenii mei imi povesteau minunatii, s-alerg si eu pe urmele norilor de praf purtati de vant!
- De ce sa nu-ncercam? facui eu serios, stapanindu-mi bucuria; ce-avem de pierdut?
- Pa dracu'! Calu', mai intai, p-orma caruta, si p-orma si pa noi! O sa ne-nghita Baraganu'! Sa ne-nghita Baraganul! Ma trecu un fior. Da-da, voiam.
*
A doua zi in zori porneam, luand cu noi cele de trebuinta, adica mai nimic. Mamuca noastra buna, plansa, prapadita, parca ne-ar fi trimis la moarte, ne insoti pana-n pragul Baraganului, pana dincolo de soseaua care duce de la Braila la Calarasi ferindu-se de pustie si tinand mai pe langa malul Borcei. Acolo ne saruta, cu fata numai lacrimi brazdata de zbarcituri, cu toate ca n-avea inca treizeci si cinci de ani. Mangaie si calul, pe care n-avea sa-l mai vada, si zgaltai si una din rotile carutei, sa-ncerce slaba-i rezistenta. Nici caruta n-avea s-o mai vada vreodata.
in dimineata cetoasa, cenusie, siluetele noastre negre parca se lipeau pe pustiul apropiat, iar corbii croncaneau pe cerul de vara ploioasa. Cu caciula-n mana, tata apuca haturile de franghie si-si facu semnul crucii:
- Doamne-ajuta!
- Sa v-ajute Dumnezeu!
Si Baraganul ne inghiti, dar tata, fara sa se sperie, dadu drumul din caval unor sunete sfasietoare pe cuvintele:
Au plecat olteni...
Si-asa am lasat-o pe biata mama, pe care n-aveam s-o mai vedem vreodata.
Trei sute de kilograme de peste gramadite in coada carutei, terezia pentru cantarit atarnata de coviltir, un sac cu malai, un ceaun pentru fiert mamaliga, o pirostrie, o desaga plina cu ceapa, doua velinte, un saculet pentru strans gologanii si o bata zdravana ca sa ne aparam de-o fi nevoie, asta era toata averea noastra.
Mergeam pe jos, pierduti, ca pe o mare, intre cer si pamant. Calul venea dupa noi, tusind.
- Daca n-ai fi vrut sa vii si tu, n-as fi plecat pentru nimic in lume, nu...
Era prima vorba pe care mi-o spunea tata, asa deodata, in plina singuratate; n-am s-o uit pana la moarte. De-atunci ma tot urmareste si-o sa ma urmareasca cat oi trai. Va sa zica raspunzator de toate astea eu eram, baiatul de paisprezece ani.
Da n-as fi vrut... Dar, as fi putut oare?
Fara sa-i raspund nimic tatei - care, de-altminteri vorbise ca sa nu taca - am trecut in urma carutei, de unde vedeam, pe dedesubt, copitele calului infigandu-se-n tarana nisipoasa, copite batrane si paroase care se ridicau si se lasau cu greutate, in timp ce intre osii se legana o doniciora cu pacura pentru uns. Le-am vazut toate astea intr-o clipita, si-ndata dupa aceea parc-am trecut in alta lume: rasarea soarele pe neasteptate, arunca peste singuratatea noastra jerbele lui de raze orbitoare. Miile de ciulini intunecati se umplura de diamante violacee pe care ma duceam sa le pipai cu degetele, sau sa le culeg cu varful limbii, in timp ce tata si caruta se-ndepartau incet intorcand spatele rasaritului. Chitcani, nevastuici, dihori, fugeau inspaimantati, aproape tot atat de multi ca lacustele, si-mi parea rau ca nu luasem cainele. Ce s-ar mai fi ospatat el cu vietatile astea, ca-i era si lui lehamite de-a manca numai peste, ca si stapanilor lui. si-apoi, as fi avut in el un tovaras bun, cum avea tata in fluierul lui. Dar mama ne sfatuise sa ne lipsim de el, pentru ca i-ar fi curs balele vazandu-ne mancand mamaliga, cu-atat mai mult cu cat tata avea somnul usor si ca pe Baragan nu se afla tipenie de om, cu-atat mai putin facatori de rele.
Cu toate astea, ce bine mi-ar fi prins Ursu! Eram setos de solitudine si de calatorii lungi, dar cu un tovaras sa-mi placa. Ani de-a randul, martor neputincios, tintuit la pescuitul meu, priveam la plecarea tovarasilor mei, galopand cu crivatul si cu ciulinii in frumoasele noastre luni de septembrie. Unde se duceau? Ce s-alegea de ei? Ce vedeau? Unii dintre ei nu se mai intorceau acasa. Se spunea: "cu-tare s-a pierdut". Altul ajunsese pan'la nu-stiu-ce ruda instarita care-l infiase. Cum e asta? Cum te pierzi si cum te infiaza cineva? Din pricina asta primisem fara vorba sa-l insotesc pe tata. Voiam s-alerg si eu cu vantul si cu ciulinii, s-alerg, sa scap de apa asta care facea sa-mi putrezeasca picioarele, de pestele pe care-l strangeam de pomana.
Acuma, uite, ciulinii erau aici, la picioarele mele, frumosi ca niste merisoare dolofane, multi ca stelele, carnosi, plesnind de seva, dar nemiscati. Nu se clinteau din loc, pentru ca eram la inceputul lui august. Alerga-voi cu ei, peste-o luna? Afla-voi incotro te mana, unde se duc? stiam ca cei mai multi sfarsesc trosnind in foc, in cine-stie-ce soba. Dar ceilalti? Cei care nasteau legendele? Ce tari arata-vor ei privirilor unui baiat? Cum fac ei de schimba soarta unora?
Ah, cat as fi vrut sa stau de vorba cu unul care sa-mi povesteasca aiureli, sa ma minta, dar sa-mi dea ghes la visat, la cutezat! si ciulinii nu erau decat vis si indrazneala, invitatie la a schimba ceea ce ai pe ceea ce-ai putea avea, fie si tot ce-i mai rau, pentru ca, celor carora le e draga lumea-ntreaga, nimic nu-i mai rau decat statul pe loc.
In ochii nostri de copii, Baraganul, despre care se spunea ca-i "nesfarsit" insemna "tot pamantul". Era pustiu, era sterp, plin de primejdii, stiam asta; totusi, Matei, feciorul lui mos Brosteanu, cu ciulinii a plecat intr-o buna zi, si nu s-a mai intors, si-a ajuns unul dintre cei mai mari marchitani din Bucuresti.
Marturisesc ca nu visam la nici o marire. Visam, atat.
Ma revolta pestele imputit, toropeala baltilor namoloase si chiar si parintii mei ma revoltau, pentru ca aveau aerul ca vor sa-mi lase mostenire soarta lor amarata. Alta mai jalnica nici nu stiam, si nu-i uitam pe gazari, la care si painea pe care-o mananca ia mirosul marfii lor, dar ei cel putin mananca paine-n fiecare zi, pe cand noi numai o duminica din patru. si cand te gandesti ca ajungand la Borcea, parintii mei fusesera fericiti sa constate ca e peste din belsug:
- Aici, cel putin e peste! strigau ei cand voiai si cand nu voiai.
intr-adevar, era atata ca pan' la urma ne-a gonit, pe tata si pe mine, iar pe mama a omorat-o.
Se-mplinise saptamana de cand nu vazusem chip de om cand dand peste drumul spre Marculesti, care taie Baraganul de sus in jos, tata zise:
- Nu se mai poate sa mergem cu tot pestele asta. Trebuie sa ne descotorosim de o parte din el.
- Cum? Sa-l aruncam?
- Nu chiar, dar aproape... Drumul asta e foarte umblat. O sa-ncercam sa-l vindem taranilor care se duc la culesul porumbului. Cu zece franci cincizeci de kile, sunt bani gasiti.
Ma gandeam la socoteala facuta de mama:
- O sa-l vindeti cu patruzeci-cincizeci de bani kilu, asa ca dupa primul drum " scoateti" si calu' si caruta siun castig mic pe de-asupra.
Puteam acuma sa prezic ce-aveam sa "scoatem" din acest prim si ultim drum doar uitandu-ma in ochii stinsi ai calului si la fata groaznic de supta a tatei. Cat despre caruta, nu era nici ea mai breaza: cateva zile de arsita inca, si n-o sa mai fie nici ea decat un morman de lemne si de fiare. De-acum doua zile rotile nu se mai tineau decat pe carpaceli, si calul cadea la fiecare o suta de pasi, impleticindu-se. il puneam pe picioare ridicandu-l de coada. Dar strabaterea Baraganului in felul asta il cufunda pe tata intr-o mutenie din zi in zi mai ingrozitoare pentru mine, o mutenie care-mi amintea de cuvintele lui din dimineata plecarii.
Tare-as fi vrut sa dispar, sa scap de-a binelea. Era infioratoare tacerea asta a tatei, la fel cu-a Baraganului, pe care n-o sfasia decat strigatele ascutite ale hultanilor si vulturilor plesuvi, care-si sapau cuiburile in sirul nesfarsit de dealuri ce se profilau in departari. Aparitia pasarilor astora de prada ma silea sa nu ma despart de tata nici un pas macar. De vulturi nu mi-era teama, ca-s fricosi, si se multumesc sa sfasie cate-un starv zvarlit la margine de pasune, dar mi-era teama de hultani, despre care se zice ca ataca turmele de oi si cateodatata insfaca miei in gheare.
Teama asta nu-mi era chiar atat de neplacuta. Poate ca alaturi de-un tovaras mai voios si inarmat cu o pusca, as fi descoperit in mine un suflet de haiduc, visand la primejdii si ispravi de vitejie. Dar Doamne, ce trist e sa te masori cu Baraganul - unde totu-i vitejie si primejdii - alaturi de-un om pe care viata-l zdrobise.
tinandu-ma scai de el, strabatand un infinit locuit de basme, ma intrebam adesea cine era tatal asta al meu pe care in afara de fluierul lui nimic nu-l interesa? Nu-l vazusem sarutand-o pe mama niciodata, si pe mine numai rareori ma mangaiase, cam pe cand ne asezasem la Lateni. Nu stiam despre el mai mult decat stiam despre calul nostru, poate mai putin chiar.
si iata-n ce jalnica tovarasie am cutezat, la paisprezece ani, sa plec "in haiducie" in regatul asta, legendar, al ciulinilor...
Era pe la amiaza cand am poposit pe drumul Marculestilor. Calul, lasat in voie, mergea impleticindu-se in dreapta si-n stanga, pascand iarba dar, prea insetat, cazu lat si nu mai misca. incercaram sa-l punem pe picioare, sa-l ducem la un put a carui cumpana se zarea departe la marginea drumului, dar n-a fost chip si a trebuit sa ne ducem s-aducem apa si sa-l adapam acolo. Apoi am infulecat si noi, ca de obicei, la umbra carutei: o mamaliga zdravana si vesnica saramura de peste cu niste afurisiti de ardei iuti.
Tata, mancand, era intruna cu ochii in zare, cu nadejdea sa vada ivindu-se vreo caruta de taran. Chiar se ivi, catre sfarsitul mesei, o trasura frumoasa in trapul mare, ridicand un nor de praf. Butucii rotilor sunau ca niste clopotei.
Doi telegari voinici, cu hamuri scumpe, o trageau zburdand in ham.
Era un tigan pricopsit, unul dintre acei rotari-fierari care au pamanturi frumoase si manoase muncite de cojani ca de-alde noi.
- Ho, ho, ho-o! striga el oprind cu aere de geambas fanfaron, zgaind niste ochi care voiau s-arate fiorosi si ranjind cu toti dintii albi ca laptele.
La aceasta semetie tata lasa umil capul in jos.
- Buna ziua, mai rumani. Ce-aveti de vanzare? Pepeni?
- Nu, peste indulcit...
- Ce fel de peste?
- Ciortan...
- N-are viermi ciortanu' tau?
- De-o avea, nu cumperi.
- De ce n-as cumpara? Ce, parca-l mananc eu? Ptiu!
Si zicand vorbele astea cobori, lega haturile de o roata si incepu sa scotoceasca prin caruta noastra. Rasuci pestele pe toate fetele, il desfacu la urechi, il mirosi, musca din el chiar, apoi spuse:
- inca n-au viermi, ciortanii tai, da' mult nu mai tin. Cat ai?
- Trei sute de kile.
- Cu cat il dai?
- Zece franci cincizeci de kile, sa scap de el.
- si daca-ti iau jumatate, lasi mai ieftin?
- Nici un ban mai jos, facu tata, dezamagit.
Atunci tiganul, umflandu-se in pene, striga:
- De ce esti prost, ma? Unde crezi tu c-ai sa-ti vinzi pestele, cu harabaua asta si cu mortaciunea de gloaba? si zicand astea, dadu una cu ciubota in spinarea calului care tot intins pe jos statea. La asemenea marsavie, tata stranse falcile, apuca reteveiul si se apropie de tigan, care se trase-ndarat spre trasura:
- De ce dai in vita, cioroi imputit? Ce, te-am rugat eu sa-mi cumperi pestele? ti-am dat macar ziua buna? Cand ti-oi pocni una cu bata asta un' te-a miruit popa...
Alb la fata, tiganul se facu mielusel:
- Ai dreptate, nene. Da' deh, n-as mai fi tigan daca n-as face de-astea; prost narav, sa faci totdeauna pe grozavu'! Hai, uita mojicia si vin' sa te cinstesc cu o tuica! Dupa aia o sa cantarim o suta cincizeci de kile de ciortan la pretu' la care-ai zis.
Tata cugeta o clipa, apoi primi o tuica si chiar mai multe. Avui si eu partea mea. Am cantarit apoi de cincisprezece ori zece kile, cantareala cinstita. Cu treizeci de franci varati in teschereaua tatii, mai baura o tuica si se despartira destul de prieteneste.
Si caruta, usurata pe jumatate de povara, isi relua, in amurg, drumul abia ghicit prin Baragan.
N-am mers mult... O posta... Mereu pe urmele soarelui. Dar ne-au trebuit doua zile si mai bine sa facem drumul asta, in asa hal erau si calul si caruta. Apoi s-au prabusit, asa, dintr-odata, in aratura.
Carutei ii cazura dintr-odata trei roti, care se facusera tandari, si coviltirul se desfacu rasturnandu-se. si calul isi dete sufletul cand asfinti soarele aurind pustiul, ramasitele carutei si fetele noastre intristate. Bietul animal isi gasi sfarsitul fara nici o suferinta, fericit, poate, sa ispraveasca odata cu toate astea. Scotandu-si caciula si uitandu-se la el, tata zise:
- Martor mi-e Dumnezeu ca nu l-am facut sa sufere. Trei batai de pusca am alergat sa-i car apa; iarba nu i-a lipsit, si bici, nici n-am. Dac-a murit de mainele mele, Dumnezeu sa ma ierte, da' nu-s vinovat.
Facu semnul crucii si ingenunchie cu fata la rasarit, de unde pornise fara nadejde.
Am petrecut noaptea langa calul mort, multa vreme fara sa scoatem o vorba, inainte de a adormi in cantecul dureros al greierilor. A doua zi in zori corbii aparusera, dand tarcoale si croncanind ingrozitor. Ne departaram in graba de starv si de celelalte.
Tata puse la fiert o mamaliga mare, pentru drum, umplu ceaunul cu peste si facu o desaga din sacul de malai aproape gol si umplu si bota cu apa. Eu m-am incarcat cu velintele si cu pirostriile.
Pornind la drum, tata, ca si la plecarea din Lateni, zise:
- Doamne-ajuta!
Mama nu mai era, sa ne raspunda, si nici din caval nu mai canta.
in ziua aceea, catre amiaza, cum apucaseram pe drumul Calarasilor, incepu sa bata un vant puternic dinspre balta:
- Iata si baltaretu', facu tata; asta-i vestitorul crivatului. S-a ispravit cu vara! si-acus-acus, dac-o sa te traga inima, ai sa poti s-alergi dupa ciulini.
si, vazandu-ma privind la ciulini ca un apucat, adauga:
- De-altminteri stiu ca asta te-a impins in gura Baraganului. Acuma, ca ne-a ajuns nenorocirea, am putea s-alergam impreuna.
- Ne-ntoarcem la Lateni? l-am intrebat.
- Mergem mai intai la Calarasi, e capitala de judet, si cantecul zice:
Negustor, negustoras,
Hai la targ la Calarasi!
*
Bietul tata, om de treaba, incerca sa-si descreteasca putin fruntea. I-am sarutat mana repede si el m-a mangaiat pe obraji:
- Sa uitam necazul, baiatu-meu... Pe lumea asta ne aflam ca sa ispasim: asa-i viata... Dar, Dumnezeu vede...
Dupa doua zile de umblat pe un drum in sfarsit bun, ajunseram la Calarasi, unde Borcea se supara pe Dunare si-o ia razna pe o suta cincizeci de kilometri, pana la Harsova, unde intra iar la matca. Pentru prima data la Calarasi am aflat ce-i aia un oras, cu drumuri pietruite, cu case zidite peste alte case si cu lume multa care se-nghesuia ca la balci. in curtile bogatilor erau stive mari de lemne de fag sau de salcie, taiat in stanjeni si, vazand asta, tata a cumparat un ferastrau si un topor, a facut o capra si iata-ne strigand prin fata curtilor astora pline de lemne: "Taietorii! Taietorii!".
Am fost primiti bine pestetot si munceam pe oricat, totdeauna cu toptanul. Tata cerea de doua ori cat facea, pentru ca, zicea el, bogatii se tocmesc ca tiganii, dar pan' la urma tot ajungeam la invoiala. si bietul tata asuda rau detot, din zori si pana-n noapte. Asudam si eu, ca-l ajutam pe cat puteam. si-am ajuns asa sa castigam, una peste alta, cam pana la zece franci pe zi, lucru nemaipomenit.
- Trebuie, baiatu-tatii, zicea el, terbuie s-aducem acasa suta de franci care zace-n Baragan acuma, ca altfel moare maica-ta de suparare.
Asa ca trageam voiniceste la ferastrau, mancand paine si branza. Paine! Ce bine-mi parea ca puteam sa mananc paine! Cozonac curat, fata de vesnicul nostru peste de la Lateni.
Seara, franti de oboseala, ne ospatam cu sarmale bune la un birt de langa oborul de cereale, unde birtasul ii cunostea pe ai mei si ne lasa sa dormim fara plata intr-un colt in sura. Dar tata, ca sa nu para prea calic, platea in fiecare seara un kil de vin. si asa, intruna, o saptamana intreaga. inca una, lucrul ne astepta, si am fi apucat drumul Latenilor, sa-i ducem mamei banii. Era o multime de cojani cu carutele, gata sa ne duca pana la Fetesti sau si mai departe inca.
Si ne-au si dus. Am plecat fara sa-ncepem macar a doua saptamana de lucru, dar nu ca sa ne ducem la maicamea, ca ea murise.
Nu banuiam nimic atunci seara la han, cand a intrat Gavrila Spanu din Facaeni, plin de praf, cu biciul pe brat si spunandu-i tatei, in felul lui glumet dintotdeauna:
- Vra sa zica-asa, Marine! Tu te umfli de sarmale si Anica ta...
- Da, stiu, facu tata, strangandu-i mana, stiu: Anica ne-asteapta cu nerabdare... Da' ne-a lovit nenorocirea, pe-afurisitul asta de Baragan. Ia stai jos si mai povestestene cum merg lucrurile pe-acasa.
Gavrila se aseza, la dreapta mea, se uita cam ciudat la tata, care sedea in fata lui, scoase caciula si scuipa pe jos:
- Ada-mi o cinzeaca de tuica! striga el catre hangiu.
Apucand toiul, ridica, fara sa spuna o vorba bratul si picura cativa stropi pe dusumea. Vazandu-l, tata apuca paharul de vin si vru si el la randul lui sa lase sa pice, dar ramase cu ochii pironiti la Gavrila, parca l-ar fi intrebat: la cin' te gandesti? Omul nu raspunse, privi piezis spre mine, isi suci mustata si-l vazu-i facandu-i tatei un semn din sprancene.
Am priceput si izbucnii in lacrimi. Atunci, usurat, Gavrila povesti pe scurt, in timp ce eu plangeam in pumn:
- Da, s-a stins, biata femeie... O-ntepatura-n deget, c-un os, pe cand spanteca un peste... Un fleac, ai fi zis, o zgaiba... Da-n nici opt zile s-a inveninat. A venit atunci la mine, la Facaeni... Cum a doua zi trebuia sa plec cuncarcatura la Calarasi, nevasta-mea a culcat-o la noi si, cand sa se crape de ziua, trebuia sa pornim la drum. Tot timpul s-a vaitat, n-a inchis un ochi. Alaltaseara am ajuns aici si drept in poarta spitalului am oprit. in timpul noptii si-a dat sufletul. Ieri au "taiat-o" si-au inmormantat-o.
Si dupa o pauza, omul adauga:
- Anica v-a rugat s-o iertati si v-a iertat si ea pe voi.
- Dumnezeu s-o ierte! zise tata varsand cativa stropi de vin.
- La toti ne vine randu', intr-o buna zi, incheie Gavrila.
Si strecura langa farfuria tatei o basma facuta ghem; am recunoscut basmaua rosie a mamei, cu care se lega la cap cand mergeam la pescuit.
- Si gologanii, facu el, v-o doispe franci, mi se pare, asa zicea. Cu privirea ratacind pe masa, tata murmura:
- Baragan blestemat... si pestele asta blestemat... Doamne, tare-i greu sa urci pan' la capat Golgota asta a vietii...!
- Fie-i tar'na usoara! zise Gavrila, ciocnind cu tata. Apoi:
- Ce necazuri zici tu c-ai avut pe Baragan!
- Calu' mi-a murit, caruta s-a facut praf, si pestele s-a dus dracului...
- ... Atata tot? Fir-ar sa fie...! si-acuma?
- De-o saptamana taiem lemne... si gandeam ca ni-i ingaduit sa mancam sarmale, ca trudim de ne iese sufletu'...
*
A treia zi dupa seara asta de durere mare, am pornit cu Gavrila. El se intorcea la casa lui, dar noi... incotro mergeam? De Lateni, in orice caz, nici tata, nici eu nu mai voiam sa stim. Nu ne-o marturisisem dar se citea pe fetele noastre. si cu toate astea, la indemnul vecinului nostru de comuna, ne urcaram in caruta, in asa hal eram lipsiti de orice vointa. O faceam, cred, de frica sa nu ne pomenim singuri.
Trei zile si trei nopti de mers, amutiti, cu popasuri lungi in care n-auzeai decat stranutatul cailor, trei zile bune de drum intre Borcea si Baraganul care ma chema, ma voia, imi fagaduia tot ce nu puteam gasi nici la tata, nici la Gavrila, a caror mutenie imi dadea ameteli. Ei stateau in fata, eu in spate, si ma uitam la spinarile lor incovoiate. Din cand in cand ne-ncrucisam cu cate-un carutas:
- Buna ziua, oameni buni, facea el.
- Multamim dumitale, raspundeau cei doi.
Asta era tot. Scartait de osii, zgomot monoton de roti, cer si pamant, far' de-nceput si far' de sfarsit, far' de nadejde. Un drum lung ramanea in urma noastra, altul tot atat de lung ne statea in fata, la fel de plicticos, fasie moarta ce amageste omu'.
si iata ca-n a treia zi de mers, catre seara, zarim, in departare, un caine mare stand pe picioarele dindarat, cu urechile ciulite, privind cu speranta spre mijlocul drumului. Sunt sigur ca-i Ursu al meu; sar din caruta si-alerg spre el, in timp ce se repede spre mine; ne izbim unul de altul si ne rostogolim in tarana, ma musca-n joaca, ma umple de bale, se pisa pe picioarele mele desculte pan' sa-mi dea drumu' si sa-i sara tatei in spinare, tata care-l prinde si-l strange la piept.
Suntem, aici, la o zvarlitura de bat de casa. si tata-i zice atunci lui Gavrila:
- Mai frate, vezi si tu, nici cainele nu mai vrea sa stie de bordeiul ala! Ia tu tot ce-i gasi acolo! Noi nu ne mai intoarcem, ne ducem in lume, eu si baitul asta si cainele. Ia-o tu, Gavrile, gospodaria asta fara femeie...
in picioare in caruta, Gavrila statu o clipa pe ganduri, muscandu-si mustata:
- Ai dreptate, Marine, facu el. Omu' care n-are nici pamant, nici femeie, nu-i bun de nimic. Du-te-n lume, dara. si uite, ia treizeci de franci pentru lemnaria pe care-o s-o scot din casa.
Apoi, aratand cu biciul spre mine, adauga:
- asta-mi pare cam apucat. Ai grija de el pe vremea ciulinilor... E-n stare sa te lase balta. insoara-l cum s-o face de opspe ani; fa-i rost de-o fata cu ceva pamant, sa aiba la ce roboti prin juru' casei.
- Ba nici gand. Sa-l indrepte Dumnezeu...
Gavrila ridica din umeri si porni.
*
Ramaseram in mijlocul drumului pustiu, cu calabalacul nostru si cu Ursu, care ne-ntreba din ochi ce-avem de gand.
incremenit ca un stalp, multa vreme tata privi pierdut zarea dinspre Lateni, unde opt ani de zile spintecase peste si nadajduise. si mi-am adus aminte atunci pentru prima data de cuvintele rostite de el ca un blestem, in plin Baragan: "Daca n-ai fi vrut sa vii si tu, n-as fi plecat pentru nimic in lume!"
La o biserica in departare batea toaca la vecernie cand ne-am pornit la drum, apucand-o spre miazanoapte, spre Ialomita, spre alte meleaguri. Oceanul de ciulini isi unduia valurile cu crestele impurpurate de asfintit, in timp ce dealurile cu coamele lor plesuve si rotunjite vegheau pustietatea. Pe cerul limpede, berze si cocori se-nvarteau in loc, dansul de adio dinaintea plecarii. Ma durea ceafa de atata privit, si inima mi-era grea, stiindu-ma tintuit de pamant.
Ursu mi-o luase inainte, prinzand gaze din zbor. Tata, mult inaintea noastra, canta din cavalul multa vreme uitat:
si-au plecat olteni...
Pamanturile sunt manoase pe amandoua malurile Ialomitei, si mosiile, numeroase. Aici Baraganul isi rupe dintii.
Trei zile am ratacit intre Hegieni si Platonesti tot cautand un loc de argat, dar nu ne primea nimeni. in cele din urma, istoviti, nimeriram intr-o seara in fata portii unei mosioare nepricopsite, un conac darapanat, unde ne primira. Era o locuinta boiereasca saracacioasa, cu vite putine si cu pamant tot putin, asezata la o leghe de sat. Baraganul pandea nesatios, cainos, gata sa inghita tot. impresurat de tristete si insingurat, conacul parea ca nu opune nici o rezistenta capcaunului astuia indragostit de imensitatea nelocuibila.
La sosirea noastra, un miros bun de mamaliga de-abia rasturnata ne gadila narile si insufleti voioasa coada lui Ursu. Slugile, barbati, femei si copii trebaluiau prin toata curtea, in timp ce gainile se indreptau, cu ochii mici, spre cotete.
Ne-a intampinat iconoama, o femeie cu infatisare oraseneasca, cu un manunchi de chei la brau si autoritara la chip. Nu ne-a descusut prea mult, s-a dus si-a strigat sub o feareastra:
- Duduca! Duduca!
Persoana care aparu in ceardac era o duduca cu parul alb, inalta, cu trasaturi distinse si foarte slaba, dar tinandu-se foarte drept.Puse intai sa-i linisteasca pe cainii care se repezeau latrand la calcaile noastre, apoi zise:
- Ce-i, Mario?
- Au venit doi sarmani, nu-s de pe aici, cer adapost si, daca se poate, de lucru.
- Apropiati-va, facu Duduca aplecandu-se peste balustrada.
il lasaram pe Ursu afara si veniram sub ceardac, cu caciula in mana. Ne privi cu atentie, indelung, cu ochi blanzi care-mi incalzira sufletul. si cand, intrebat scurt, tata ii povesti totul:
- Vai de voi... murmura ea.
Vestmantul ei negru de moda veche o facea s-arate severa, dar avea un glas care suna a bunatate si te facea sa-i uiti asprimea infatisarii.
- Aveti si-un caine... ofta ea.
- Trebuie sa-l omor? intreba tata.
- Nu... Un caine-si gaseste el de mancare. Ramaneti aici, cu ceilalti. si pentru ca tot va pricepeti la peste, apucati-va de puneti putin la sare, pentru conac.
- Na-ti-o buna! facu tata, departandu-se. N-o sa scapam niciodata de blestematul asta de peste!
si i se lungi fata cuprinsa de deznadejde. Iar ne vedeam umbland prin matele scarboase cu sarea usturatoare la cea mai mica zgarietura, ferindu-ne de solzii care-ti sareau in ochi, si de oasele afurisite care puteau sa-ti otraveasca sangele, amintindu-ne de viata din Lateni, de care ne saturasem si de care fugeam.
Ca o adeverire a temerilor noastre, curtea se umplu chiar atunci de-un fum gros care venea de la pestele sarat pe care-l frigeau pentru masa de seara. si ce peste! stiuca marunta si crapcean nenorocit de-al cu solzii negri... Noi ii ziceam plevusca ofticoasa si-o adunam cu lopata din baltile imputite. Mai bun peste manca Ursu la Lateni!
Pana sa ne asezam la masa, bagaram de seama ca toate mergeau deopotriva, la Duduca. in jurul ceaunului in care fierbea mamaliga, niste copii scheletici jucau un fel de hora a flamanzilor, gata sa sara si sa culeaga stropii de terci cazuti de pe facalet. Se frigeau la degete cand o faceau, dar asta nu-i impiedica sa sara din nou si sa se linga pe degete de parc-ar fi fost miere. Alti copii se bateau, in loc de terci, pe stiuleti de porumb, aproape uscati, pe care-i sterpeleau si-i coceau cu chiu cu vai. ii goneau si pe unii si pe altii, ii injurau pe-nfundate, ii carpeau, ca pe cainii care dadeau tarcoale pe langa gramezile de jaratic si-ti furau pestele-ntr-o clipita.
Barbati si femei roboteau alene, parca le era lehamite, cu mutre intunecate, tacuti, aruncand priviri piezise Marei, iconoama, ce veghea asupra "curtii" in care, intr-adevar, nu belsugul domnea. Se vedea bine ca nu domnea nici ordinea si nici severitatea, si ca toti isi pierdeau vremea fara sa faca mare lucru; dar atunci, de ce atatea slugi?
M-am intrebat lucrul asta mai ales dupa ce-am vazut-o pe iconoama impartind cu zgarcenie feliile de mamaliga, portie de cap de om, nu mai mare decat un dumicat.
- Da-da, facu tata catre mine, aici is doi la muls o vaca si patru gata sa-nghita un bot de mamaliga.
Asezati pe niste scaunase scunde in jurul unor rogojini mari, fiecare primea, in afara de portia neidestulatoare de mamaliga, o strachina de saramura. Atata tot. si, ca sa nu ramana careva pagubas, se facea o adevarata paza in jurul mamaligii, pentru ca baietii se napusteau pe ea ca niste pui de lup flamanzi. Am vazut cum pe unul dintre ei l-au inchis, ca era cel mai iscusit la ciordeala.
Nimeni nu parea mirat de felul asta de-a trai. Citeai pe toate fetele un fel de resemnare fireasca. Mancau ce-aveau de mancat vorbind tare putin si band multa apa. Dupa ce terminau, barbatii se duceau pe langa vreun foc de jaratic pe jumatate stins si coceau, sezand pe vine, papusoi, pe care-l mancau pe-ndelete in noaptea care se lasa, in timp ce cainii se bateau pe ramasitele de peste zvarlite de femei.
Atunci seara am priceput si noi cate ceva. A doua zi am aflat restul.
Duduca se tragea dintr-o familie foarte bogata. Se certase cu parintii ei in ziua in care acestia vrura sa o marite cu un barbat pe care ea nu putea sa-l sufere. Asta se intamplase pe la vreo douazeci de ani, cand ea de mult isi daruise inima unui baiat frumos cu ochi de cerb, par de abanos si infatisare de haiduc, cu care, in copilarie, in fiecare septembrie fugarea ciulinii. Nici un tinerel nu se pricepea mai bine ca asti' doi sa se-ntreaca nebuneste cu crivatul, cu Baraganul si cu ciulinii lui eterni.
Nu s-au nelinistit, la inceput, dar mai tarziu, dupa ce au aflat-o pe Duduca in bratele iubitului ei, niste misei naimiti de tatal fetei l-au batut intr-o noapte pe Tudorache cu atata cruzime, ca bietul baiat a ramas lat. Duduca a jurat atunci in fata icoanei Sfintei Fecioare sa ramana credincioasa celui ucis. si s-a tinut de vorba. Parintii au dezmostenit-o, lasand toata averea celor doua surori mai mici, carora fapta le-a convenit.
Adapostul asta modest in care traia il datora unui unchi. Prost administrat, conacelul fu, bucata cu bucata, inghitit de "Baraganul insetat de pustietati". si cu toate astea chiar daca se afla aproape in pragul mizeriei, tot "duduca cea buna" primea parinteste toate slugile care nu se puteau pripasi pe-aiurea. impartea cu ei ce se gasea prin casa, traia ca o schimnica si nu-si ingaduia nici o placere mai costisitoare. Toata bucuria ei era sa priveasca Baraganul, mai ales pe vremea ciulinilor. O vedeai atunci ceasuri intregi stand si amintindu-si de tinerete si uneori ii dadeau lacrimile, cu capul rezemat de ceardac.
Maria, iconoama, era confidenta ei si in acelasi timp si mana forte care conducea gospodaria. Cam slaba mana forte, fireste, pentru ca Duduca nu-i dadea voie sa fie aspra cu "oamenii ei".
- Sa faca fiecare cat poate, cat vrea, avea ea obiceiul sa-i spuna Mariei, doar atat cat, taras-grapis, sa mearga lucrurile.
Da, "sa mearga"... numai ca nu prea mergeau. si biata iconoama, prinsa intre ciocan si nicovala, taia din portia de mamaliga si-auzea, prin sat, cantandu-i-se:
Pe la noi pe la Duduca,
Face m'maliga cat nuca
si-o pazeste cu maciuca
si pune copchiii-n hiare,
Sa nu ia m'maliga-n ghiare.
Dintre toti pripasitii culesi de Duduca, Maria era cea mai veche. si cea mai de plans totodata, pentru ca, la patruzeci de ani, singura ei pasiune era sa-si slujeasca stapana, fara sa fi cunoscut vreodata un Tudorache, nici bucuria copilariei alergand dupa ciulini, nici induiosata amintire a Baraganului.
Dar sta scris ca orice faptura omeneasca sa verse lacrimi pentru o pricina sau alta. in noptile frumoase de septembrie, auzind taranii intepand-o cu cantecul zeflemitor din sat, Maria se ducea sa se ghemuiasca, plangand, sub ceardacul stapanei; si in timp ce aceasta, pierduta in visurile ei trecute, se revedea alergand alaturi de iubitul ei, sarmana iconoama, coplesita pe nedrept de soarta, isi caina amarnic viata ei dedicata unui biet devotament.
Povestea asta cu mamaliga cat nuca, pazita cu maciuca, sarcasmul acesta popular care spunea ca "pun copchiii-n hiare ca sa nu ia mamaliga-n ghiare", aceasta melopee, si duioasa si cruda in acelasi timp, ajunse pentru tata-meu o obsesie.
- Cateva vorbe bine ticluite, imi spunea el, si vezi in ele toata durerea neamului astuia oropsit, nu de boieri ca Duduca, o nenorocita si ea, da' de boieri ca tata-sau, de care tara-i satula.
Avea cum s-o stie, el care cutreierase tara de la un cap la altul si stia pe dinafara aproape toate baladele noastre populare. Dar niciodata nu-l vazusem atat de speriat de-o judecata populara, ca de acest cantec de jale indreptat impotriva celor "doua femei batute de Dumnezeu" cum zicea el. A inganat-o de la rasaritul soarelui si pana la caderea noptii, toata saptamana asta care-am petrcut-o alaturi de el punand la sare pestele Duducai. si poate ca niciodata fluierul lui n-a scos melodie mai trista, nici buzele lui n-au rostit cuvinte mai sfasietoare.
Dar, speriat de teama de-a ma vedea tintuit la o viata de caine aidoma celei pe care-o vedeam in jurul meu, si gata mai mult ca oricand sa fac cine stie ce pozna cu ciulinii ce ma manau spre libertate, ii strigam de multe ori ca ma saturasem de bocetele lui.
Cat de rau mi-a parut mai tarziu! Dar cine-ar fi banuit atunci ca obsesia asta nevinovata avea sa-l coste, in curand, viata? si veni, in sfarsit, si ziua-n care am pornit in lume. O asteptam, gata la toate. Mi-a fost deosebit de prielnica.
*
In dimineata aceea, trebuind sa se duca, cu cativa oameni, dupa doua carute de nutret la Giurgeni, tata imi spuse:
- Aseara, dupa vijelie, am vazut porcii cu paiu-n gura. Asta-nseamna ca azi sau maine-ncepe crivatu' sa bata! Sa nu-mi faci vre-o pozna cu ciulinii aia! Las' sa ne petrecem iarna aici... La primavara, om vedea.
Nu i-am raspuns nimic, si omu' a priceput cum sta, pentru ca m-a sarutat. Sarmanu' tata... Dar asa-i: fiecare cu soarta lui. Daca a mea s-a schimbat cu totul, daca astazi fac ce-mi place la mine acasa si pe pamantul meu, asta, in buna parte, o datorez aiurelii mele de copil neascultator.
Erau acolo la conac patru baieti si trei fete, slabi, murdari, desculti si zdrentarosi, ca si mine. Nu le pasa de goana cea mare a ciulinilor; nazuintele lor erau destul de marunte: cate o raita de-o leghe-doua, si pe-urma inapoi la mamaliga cat nuca. Erau niste bieti neispraviti. Asa ca am socotit ca-i de prisos sa le mai spun ceva.
Dimpotriva, baietii din sat, de-o saptamana-ncoace numai de ciulini vorbeau:
- Ah, anu' asta o fac lata!
Copii de oameni instariti sau de saraci lipiti pamantului, unii pentru ca erau prea razgaiati, ceilalti prea amarati, isi fagaduiau cu totii s-o faca lata:
- Eu am s-o-ntind pana la Calarasi! facea unul.
- Eu, pan' la Bucuresti! se grozavea altul.
Desigur, nu era vorba sa faci o suta sau doua de kilometri cu piciorul dar, Doamne-Dumnezeule, care-s indraznelile si visurile si presupunerile si sperantele care sa nuncapa-ntr-un cap de copil nascut la o margine de Baragan!
Pentru ce n-ar intalni, de pilda, o cucoana mare, numai dantele, frumoasa si duioasa, care tocmai atunci sa treaca cu trasura ei cu sase cai, sau unul dintre haiducii cu flinte ucigase, care omoara despotii si rastoarna galbenii in palmele batatorite ale iobagului, sau, cine stie, fata de boier nastrusnica, si ea pornita s-alerge dupa ciulini, si care sa-l ia de mana si sa-l duca in fata mamei sale, boieroaica, si sa-i spuna: "Uite, mama, asta-i logodnicul meu!".
De ce nu? in nimic oare nu trebuia sa crezi, din tot ce povestise bunica de-atatea ori la gura sobei? si nici in nimic din ce tot povestise vrajitorul de mos Nastase, vacarul satului? Mai ales el:
Mos Nastase din Livezi,
Cel c-o suta de podvezi
Sa le vezi sa nu le crezi...
Asa-i mergea vorba. Om de treaba, maruntel, nu mai inalt decat bata lui, schiop, putin cocosat, cu un umar ridicat, cu ochii lacramand, carn, ursuz, totdeauna cu nadragii pe vine, era sufletul satului: cum se-mbolnavea o vaca, ii baga mana-n fund pan' la cot si-o facea bine; sau "venea" un vitel de-a-ndaratelea: tot el, tot cu mana, il facea sa "vina" bine, cu botul asezat frumusel pe picioarele dinainte; avea un purcel pantecaraie cand era in crestere, "cazac" il facea, c-un pumn de orz amestecat cu el stie ce; ti-era frica sa nu-ti turbeze un caine: ti-l ardea cu feru' rosu intre ochi, si gata. stia sa te traga mai bine decat o baba, ghicea fara gres ce vreme o sa fie si stia sa-ti arate, de la trei luni, care puici o s-ajunga ouatoare bune si care cocosi or sa calce mai mult.
Dar trebuia sa-l vezi pe mos Nastase cand scopea vreun manz sau vreun tauras, cu cateva betigase si-un capat de sfoara. Vita, doar de casca putintel ochii, cand ii apuca fuduliile si-o usura cat ai zice peste, cantand:
Vin la taica, baietas,
Vin la mosu, flacaias,
Mosu sa te flacaiasca,
Fetele sa te-ndrageasca.
Cat despre copii, nimeni nu stia mai repede decat mos Nastase sa-i invete sa numere, fara gresala, pana la o suta. Atunci ridica el bata si zicea, poruncitor:
- Nu te faci om decat pornind in lume! Mai ales daca ai si-un dram de smechereala-n capatana, lucru ce ni se poate-ntampla si noua, cojanilor.
Si dadea pilde:
- Uite: domnu' Vasilica, judecator la Calarasi; domnu' Andrei, ceaprazar la Bucuresti; domnu' Take, mare stambar la Braila. astia toti sunt baieti de cojan de pe la noi. Ce-ar fi fost ei azi, daca nu plecau? Argati! Niste taraie-brau! si-au ajuns oameni!
Baietii faceau cerc in jurul lui, il ascultau, se masurau din ochi intre ei sa vada care-o fi viitorul judecator la Calarasi si visau cum numai in copilarie se poate visa.
in dimineata-n care tata a plecat pentru trei zile la Giurgeni, m-am dus la ei.
Trebuia sa-mi fac rost de-un codru de mamaliga si de vreo doua-trei fire de praz, merinde pentru ziua de fuga la care ma pregatisem si, la noi la Duduca, nici pomeneala! Dar imi promisese stirbu, baiatu' rotarului din sat, ca-mi face rost de merinde. La el m-am dus.
L-am intalnit in drum cu taica-sau. Se duceau s-arunce pe Baragan un starv de vaca pe care-l pusesera pe-o grapa de maracini trasa de-un cal.
- A muscat-o o nevastuica, mi-a strigat el. Vin' sa vezi cum o jupoaie tata de piele.
N-a tinut mult; pe urma, cu pielea vacii pe grapa, carutasul se grabi sa se-ntoarca acasa.
- Acuma, facu stirbu, hai sa napadim pe brutar! E-n sat cu cotiga. Poate-i rost sa-i sterpelim o paine. Grozav ar fi, pentru goana noastra dupa ciulini, ai? Sa punem mana pe-o bulca...! De mult n-am mai mancat. Pesemne ca nici tu.
Desigur... Ca toti taranii, nici eu. Dar sa furam de la brutar, nu, asta nu-mi placea:
- M-as multumi cu putina mamaliga, i-am raspuns. stirbu imi arse un ghiont:
- Prost mai esti, ma! Mamaliga si prazul ti le dau, nu mai e vorba, da-i mai buna painea!
Cat trebuia sa fie de buna, mai ales pentru gurile de copii, m-am convis cand am ajuns in sat, unde copiii faceau un taraboi groaznic, tinandu-se de cotiga brutarului.
- Da-ne paine, paine, paine!
N-auzeai decat vorbele astea si latratul cainilor, innebuniti si ei de trecerea brutarului. Nenorocitul! pentru cinci sau sase kile de paine pe care izbutea sa le vanda in satul nostru, trebuia sa dea o adevarata batalie cu liota de copii, in fiecare saptamana. Plouau loviturile de bici, peste capetele lor. Dar cu toate astea, rareori scapa fara paguba, dovada ziua cu pricina, pentru ca stirbu izbuti sa-i sterpeleasca o paine. Dar un copil pizmas l-a parat si brutarul s-a dus sa-i ceara ai patru gologani rotarului, care i-a platit, dar l-a-njurat si-a amenintat pe fiu-sau pana n-a mai putut:
- Te omor! Sa stii ca te omor! striga el. Mai bine sa-ti iei lumea-n cap!
stirbu fugi cu painea subsuoara, cu toata liota dupa el rugandu-l:
- Da-mi si mie-o faramita! Numai o faramita!
Baiat de treaba, imparti jumatate de paine. Mi-a dat si mie o bucatica.
- Restul, pe maine, facu el.
si ne-am dus cu totii gramada dupa mos Nastase, pe izlaz. Dupa ce i s-a povestit despre furt si despre amenintari, vacarul se grabi sa-l linisteasca pe stirbu:
- Sa-si tina gura, tac-tu, facu el. stiu eu bine ca la varsta ta fura mai dihai decat tine. Uite-l pe popa, poa' s-o spuna si el.
Popa era un batran cu fata blajina si cu nasul rosu. Zdrentaros ca tot satul. Tare cumsecade, altminteri. Se plangea vacarului ca trebuie sa-si coseasca si sa-si culeaga porumbul singur. injura:
- Ceara ei de biserica, nu-i in stare nici popa sa si-l hraneasca!
- D-apai eu, facu mos Nastase. Eu care fac atatea corvezi pa nimicuri: p-un dovleac, p-o sita de malai, si cand si cand cateva oua. Cat despre cireada, alerg dupa ea, sontac-sontac, din martie si pana-n septembrie, pa doi franci de cap de vita.
- Da, mai Nastase. Esti si tu la fel de chinuit ca si mine, recunoscu popa.
si, scotocind prin buzunarul anteriului lui peticit, scoase o sticluta:
- tine, mai Nastase. Trage si tu o dusca din tuica asta, ca-i buna. Mai uiti de necazuri.
Parintele Simion nu era popa decat cu numele. Biserica lui, ca mai toate bisericile de sat, sta inchisa toata saptamana, ca n-avea credinciosi. Duminica si sarbatorile, cateva babe garbovite veneau la liturghie. ii iesea cam un franc sau doi, launloc, de la lumanari si de la cele doua raite pe care le dadea paracliserul umbland cu talerul intins, strigand de parc-ar fi fost surd:
- Pentru bi-se-ri-ca! Pentru un-da-lemn!
Mortii erau rari, ca si nuntile si botezurile de altfel. si la zi-ntai, cand se ducea prin case cu botezul, i se aruncau in aghiasma din caldarusa nasturi si banuti de-un ban.
Dar oamenii tineau la el pentru ca era ingaduitor si cumsecade. Se povestea despre el o istorie amuzanta:
Pe masura ce-mbatranea il cam pacalea tinerea de minte. si-atunci, ca sa poata raspunde fara greseala crestinilor care-l intrebau "cate zile-au mai ramas pan' la Pasti", luase obiceiul ca la inceputul postului mare, sa-si puna-n buzunar atatea boabe de porumb cate zile erau. si in fiecare seara arunca un bob. si-n felul asta, cand un taran ii punea vreo intrebare care sa-l incurce, scotea boabele din buzunar, le numara si raspundea cu precizie.
Odata insa un drac de baiat i-a varat in anteriu un pumn de porumb. si degeaba arunca popa bobul lui zilnic, sarbatoarea mare se apropia si boabele nu scadeau. siasa, strans cu usa de intrebari, popa sfarsi prin a le arata oamenilor gramada de porumb care-i umplea buzunarul si raspunse:
- Anu' asta n-avem Pasti!
Sa fi fost miezul noptii, cand a venit stirbu sa bata-n usa hambarului in care dormeam singur. L-am luat de mana si l-am dus pana la o gramada de saci goi, care-mi tinea loc de pat. S-a cuibarit acolo repede, dardaind.
- M-a batut tata de m-a smintit, murmura el incetisor.
Era atat de schimbat glasul lui, ca l-am recunoscut mai mult dupa respiratia lui de copil. Continua:
- Am asteptat sa se faca noapte tarziu si m-am varat pe urma intr-o claie de fan. Acolo m-a prins, pe cand dormeam. Eu zic ca ma omora, daca n-ar fi alergat mama sa ma smulga din mainile lui.
- Oricum, ma... Tata...
stirbu nu plangea. ii ghiceam fata osoasa, palida, foarte vioaie, ochii scaparatori. Era singurul meu prieten. tineam la el ca la un frate.
- ti-e foame? ma mai intreba el, inainte de-a adormi. Mai am jumatatea aia de paine. E-aici, pe saci. Ia, daca vrei.
- si tu? Tu ce-ai mancat azi?
- Porumb copt. Mai am un stiulete, da-i rece si tare.
- Da-l incoa'.
Cautandu-se in san ca sa dea de stiulete, scoase un geamat.
- Sunt tot numai vanatai, facu el.
Rontaiam porumbul, gandindu-ma ca pe mine nu ma batusera niciodata.
- Oricum, bre, ce tata... Saracu' stirbu...
L-am luat de gat si-am adormit asa.
*
Ce dimineata... ! Zorile nici nu mijisera inca, cand o zguduitura nemaipomenita ma destepta tresarind: usa hambarului fusese smulsa din tatani.
- Crivatul! am strigat.
Dar stirbu n-a miscat; dormea greu. N-am mai spus nimic. L-am lasat sa-si doarma somnul, c-avea nevoie, si-am ramas cu ochii cascati in intuneric.
La Duduca-n curte era "ca pe Baragan", vraiste - nu degeaba-i vorba asta. Mai ales sura, cu spatele spre miazanoapte, era cea mai batuta de crivat. Avea o gaura mare, unde pe vremuri trebuie sa fi fost o fereastra, si vantul intra pe-acolo furios, ca valul. Grozav imi placea. Acuma, ca usa era la pamant, crivatul parea un puhoi care intra prin spartura, ne spala fata si iesea prin cascatura usii prabusite. imi inchipuiam chiar, ca de n-ar fi fost atat de intuneric, as fi putut s-apuc puhoiul de vant, atata-l simteam de greu si de rece.
Afara era un taraboi, mai mare placerea, cu suieraturi, vuiete, trosnete. Un cos parasit scotea mugete ca de taur. Cadeau scanduri de pestetot. Ascultam singur la toate astea, cu privirea tintuita la spartura unde fusese fereastra, in timp ce prietenul meu sforaia cu capul infundat sub saci.
Deodata, un vartej puternic si, tronc! ceva de spaima care-mi sare-n obraz si ma zgarie aproape sa-mi dea sangele.
- Ciulinii! Ciulinii! urlai eu, incercand s-arunc ghemotocul spinos pe care ni-l trimitea crivatul. stirbu sari-n sus, atunci, voios:
- Au venit? Hai! Repede! striga el.
N-aveam ce-mbraca, ca ne culcasem imbracati. Fiecare cu un ciomag in mana, cu caciula bine trasa pe ochi, iesiram repede afara, fara sa uitam de restul de paine care trebuia sa ne tina loc de mamaliga si de praz.
Ce viata... O nebunie! Astazi, la douazeci de ani deatunci, inca stau si ma intreb daca feeria aceea n-a fost vis, daca intr-adevar am trait-o in copilaria mea. Pentru ca niciodata, inca de pe vremuri legendare ale barbariei turcesti, tara mea muncitoare si blanda n-avusese parte de zile atat de cumplite cum au fost cele despre care va voi vorbi in aceasta povestire; niciodata neamul meu blajin n-a suferit mai crancen. Dar, ce stiam noi, copiii? in afara de viata amara a celor ce se nasc in bordeie, in afara de lipsurile constante care macina si modifica faptura omeneasca si care nu mai revolta pe nimeni pentru ca prea s-au obsnuit cu ele, ce stiam noi despre geamatul vesnic ce iesea din milioanele de piepturi de tarani, de la un capat la altul al tarii? Odrasle ale Baraganului liber si lenes, pe meleagurile caruia viata se incheaga din somnolenta si dainuie in miraj, noi rodeam nevinovati din stiuletele nostru de porumb pe care Dumnezeu binevoia sa-l faca sa rasara si cantam nestiuti despre mamaliga, ca-i prea mica. "Cat nuca", asa era pestetot - pentru tot taranul roman - cu singura deosebire ca-n alte parti oamenii o plateau cu sudori de sange, in timp ce noi, uitati de Dumnezeu si de lipitorile omenesti, noi ne-o castigam scarpinandu-ne sub caciula. Dar, nu ne dadeam seama. Aveam s-o aflam, luati de crivat, care-ncepea sa sufle pe Baragan in ziua-n care ciulinii erau gata sa semene graunta lor raufacatoare.
in lumina unui cer usor albit de zori, carduri risipite de ciulini lanosi sareau in vazduhul aproape obscur, cand sarutand pamantul ce nu se vedea bine, cand disparand, sus, in bezna noptii, ca o innebunitoare rapaiala de umbre sferice dezlantuite de-un Dumnezeu iesit din minti.
- Ah, de-am putea sa ne urcam pe ei calare, sa zburam ca niste zmei... ofta stirbu, cu adanca parere de rau, in clipa-n care ne inghitea campia cenusie.
si indata crivatul si ciulinii ne smulsera pe unul de langa celalalt. in clipa urmatoare nu mai eram decat doua naluci alergand in goana mare. il zaream, departe, trudindu-se sa-si prinda frumosul sau ciulin. Al meu, la fel de mare si de rotund, imi dadea si el tot atat de furca, pentru ca vantul sufla a vijelie. si nu era vorba sa fugi dupa o mie de ciulini de-odata, ci cat mai mult dupa acelasi, mai ales ca cei frumosi erau putini. Asa ca, inarmati cu cate o prajina usoara cu varful facut carlig, retezam avantul arbustilor nostri zburatori indata ce pareau sa ne piarda pe drum. Cateodata eram siliti sa-i oprim ca sa ne mai tragem putin sufletul.
Mai lung de picioare decat prietenul meu, gandeam ca-l intrecusem cu vreun kilometru, cand primele raze ale soarelui aruncara petele lor de purpura pe nesfarsitul balamuc de pe Baragan. Am ridicat atunci ciulinul meu in varful prajinii si m-am urcat pe-o movilita de unde l-am zarit, la marginea pustiului, pe mos Nastase, care se-ndaratnicea sa mai scoata, pentru cireada lui, o ultima zi de pasunat unui izlaz maturat de crivat.
Se ivi in curand si stirbu urmat, din loc in loc, de-un card de tovarasi, cei mai multi cu sufletul la gura. Se iveau de pestetot, intr-un talmes-balmes de ciulini care se rostogoleau odata cu baietii. Cateodata nu-i mai puteai deosebi de altii si nu mai stiai care rotogol e ciulin si care-i baiat, pana ce-aparea cate-un tugui de caciula si doua maini cu-un ciomag mititel, agitandu-se si ridicandu-se-n doua picioare ca niste popandai. Apoi iar ii amesteca crivatul.
Am inceput sa fug ca si-naintea venirii lor.
Ciulinii Baraganului - Partea 01
Ciulinii Baraganului - Partea 02
Ciulinii Baraganului - Partea 03
Aceasta pagina a fost accesata de 10502 ori.
