Ciulinii Baraganului - Partea 02
de Panait Istrati
Cand, peste un ceas, m-au ajuns din urma la al doilea popas, ramasese numai jumatate dintre ei. De sat, de conacul Duducai, nici urma la orizont. in plin Baragan... Ciulini alergand, suierand in aerul limpede... Purcoaie de maracini, rostogolindu-se in salturi... Corbi rataciti... sir nesfarsit de movilite, din care am ales-o pe cea mai mare ca sa ne adapostim.
Eram, cu totii, sase. Doi fiind desculti, sangerau rau. Au renuntat sa mearga mai departe si-au fost buni, ne-au dat noua merindele lor, mamaliga si praz. stirbu i-a cinstit cu bucati de paine, si au facut calea intoarsa cu oarecare tristete.
A fost o gustare, in patru, mai mare dragul. Niciodata mamaliga si prazul cu sare n-au dat de guri mai lacome; niciodata o placinta cu unt si cu branza n-a fost pretuita ca faramele de paine pe care stirbu ni le impartea cu darnicie in chip de prajitura. Era atat de buna, painea asta, ca ceilalti doi tovarasi mai cerura cate o bucatica.
- Va dau tot ce-a mai ramas, facu stirbu, da' dati-ne opincile voastre pe-ale noastre!
intr-adevar, ei aveau opinci aproape noi, s-ale noastre erau gaurite-n calcai.
- Voi n-o sa mergeti cine stie ce departe, pe cand Matache si cu mine... Dumnezeu stie! adauga prietenul meu.
Ceilalti se privira, sovaind.
- Prea-i scump... facu unul dintre ei.
- Cum, prea scump? striga stirbu.
si aratandu-si vanataile de pe obraji:
- Ia te uita cat m-a costat painea asta!
Baiatul paru convins, dar:
- Sa-mi dai pe deasupra si patru nasturi de sidef! facu el, incepand sa se dezlege la opinci, odata cu prietenul sau, ca se tocmise si-n numele lui.
isi primira nasturii de sidef, opincile noastre gaurite si restul de paine. Ne incaltaram cu ele, apoi:
- Acuma-i randul vostru sa ne dati cate-o farama de paine, incepu stirbu. Am uitat sa ne facem o galusca.
Uitatul asta ii cam mahni o clipa pe noii posesori ai grozavei bucati de paine dar, baieti de treaba, primira jertfa. Ne-am facut toti cate-o galusca pe care ne-am pus-o sub caciula, ca s-o mancam la popasul urmator.
si, dand drumul ciulinilor nostri, porniram din nou, urland cu vantul:
Vira la Profira
sapte galbeni lira!
Popas in patru n-a mai fost, pentru ca tovarasilor nostri, dupa scurta vreme, le dadu sangele din calcaie. Mai rezistent, cel care se tocmise pe opinci vru s-o intinda ceva mai departe, dar celalalt, dand drumul ciulinului sau, se agatase de haina lui si plangea. Din pricina asta se alese c-o palma peste caciula, care-i turti galusca. Sarmanul o culese asa amestecata cu par si o manca printre lacrimi.
Cum era posesorul unei pretioase cutii de chibrituri, stirbu se oferi sa i-o cumpere pe pretul a doi nasturi de sidef.
- Ba pa trei!
- Bine, pa trei.
Asa ca o a doua afacere buna fu incheiata multumita nasturilor astora de sidef dupa care ne prapadeam cu totii, pentru ca erau foarte rari si foarte frumosi. Valorau de zece ori cat aia de tinichea. Ca sa-ti faci rost de ei, nu erau decat doua cai: sa-i tai de pe rochiile din casa, lucru ce-nsemna o paruiala zdravana, sau sa-i castigi la jocul de nasturi, cum facea stirbu, care-avea aproape toti nasturii de sidef din sat. Un al treilea fel, mai umilitor, era sa schimbi o pereche de opinci bune pe una proasta, sau sa-ti dai cutia de chibrituri, marfa de oras, mai rara si mai de pret decat painea chiar, pentru ca un copil de la tara care nu-si poate aprinde focul in maracinis e tot atat de nenorocit ca un vanator fara alice. Din pricina asta stirbu facu bunatatea de a da celor doi cateva din chibrituri inapoi, si-o bucata de scarpiniche. Dupa care ne despartiram.
Pornira inapoi schiopatand, cu vantul in fata, care aproape ca-i dobora. Ne-am uitat dupa ei pana ce nu s-au mai vazut.
si-atunci Baraganul ne paru si mai pustiu. Ramasesem cu-adevarat singuri, copii amandoi. Asteptam sa spuna prietenul meu o vorba, sau s-o ia din loc, dar el astepta pesemne acelasi lucru de la mine. si ramasesem asa infipti locului, cu umaru-n vant, cu un picior pe prajina care tinea ciulinul, fiecare ferindu-se de-a privi in ochii celuilalt. Cercetam mai curand nesfarsitul care ne inghitise prietenii.
Era oare mai intelept sa facem ca ei?
Tocmai asta ma-ntrebam, cu inima grea, cand il vazui pe stirbu ca-si scoate caciula, ia galusca si incepe s-o mestece alene, cu pofta. Ceea ce vazand, facui si eu...
Dar n-am avut timp sa-mi apuc galusca: o rabufnire furioasa de vant ne smulse si ciulinii si caciulile!
Raspunseram cu strigate de bucurie. si goana reincepu, mai strasnica.
si uite-asa impinge soarta pasii omului...
si-am alergat asa toata ziua asta, lunga si bogata ca o viata-ntreaga, plina de cer, de pamant, de soare, de crivat. Seara se umplu de o bezna cum nu mai vazusem, care ne prinse in mijlocul pustiului. Ni se facu frica, dar n-am spus nici unul nimic, fiecare vrand sa para viteaz in ochii celuilalt.
- Ma Matache, sa stii ca nu exista strigoi, poti fi linistit, facu stirbu uitandu-se-n jur.
- Nu-s, stiu. Poate-or fi prin cimitire...
- Nici. M-am dus intr-o noapte, odata.
si isi facu de trei ori semnul crucii, zicand:
- Da' de-nchinat trebuie sa ne-nchinam.
Mi-am facut si eu semnul crucii, multumit.
Ne oprisem sa poposim intr-o valcea plina de maracini, unde bezna era mai neagra decat pestetot. Adapostiti de crivat, aprinseram un foc zdravan si hotararam sa ramanem peste noapte. stirbu scoase merindele noastre din buzunare, dar caldura si oboseala ne-au turtit detot. Bratele, ingreunate, nici mancarea la gura n-o mai puteau duce. Cascam de ne ieseau falcile din loc. Ne-am lasat pe spate unul langa altul, cu ochii plini de para focului, inconjurati de noaptea neagra. Asta-i imaginea cu care-am adormit, dar n-a tinut pana-n zori.
in timpul noptii vantul, aruncand cenusa aprinsa in maracinis, in ciulini, in tufarisul gramadit dintotdeauna in valcea, le-a dat foc. Ne-am trezit nauciti in fata flacarilor care se ridicau pana la cer. Dogoarea lor ne-a silit sa ne tragem catre buza valcelei, in sus, unde am motait o vesnicie cu fata la foc si cu spinarea la bezna Baraganului, cand un galop turbat zgudui si pamantul si maruntaiele din noi, rostogolindu-ne in fundul valcelei, unde focul tragea sa moara.
imi batea inima de-mi taia rasuflarea. stirbu era alb la fata ca un mort. Amutisem amandoi, degeaba ne uitam unul la altul intrebadu-ne din ochi ce-i cu galopul ala nastrusnic. Mi-era frica chiar si glasul sa mi-l aud. Multa vreme, in mijlocul tacerii, fiecare trosnitura de vreasc mistuit de foc infiora dureros trupurile noastre impietrite de spaima.
La un moment dat, prietenul meu vru sa-mi spuna ceva. Nu putu decat sa miste buzele. Apoi, cand se stinsera si ultimile flacari, nici in ochi nu mai puteam sa ne privim, ceea ce ne facu groaza si mai mare. Ne-am strans atunci cu putere in brate, unul pe altul.
Era si timpul, pentru ca din nou noaptea fu zgaltaita de galopul fantastic, de data asta drept spre buza valcelei noastre.
A tinut-o asa pana-n zori cand, istoviti, cu obrajii uzi de lacrimi, ne-am dat seama ca toata groaza asta era din pricina unui armasar tanar scapat de la cine stie ce conac boieresc. Strabatea Baraganul in lung si-n lat si se speria de ciulinii care-i zburau pe deasupra capului.
Linistiti, am adormit din nou, ca doi ingeri oropsiti, ca sa ne trezim in razele orbitoare ale soarelui biciuite fara-ncetare de crivat. Ne era o foame grozava, si-am ispravit toate merindele. si viata ne-a parut din nou asa cum e.
Plina de lumina si de uratenie.
Lumina, i-o stiam eu bine. Despre uratenia ei nu stiam mare lucru-n dimineata aia, dar doua detunaturi de carabina, ce rasunara-n clipa-n care ne pregateam sa iesim din valcea, aveau sa ne-nvete repede ce insemna cruzimea omului. Dar mai aveam inca mult pana la a pricepe drama care se petrecuse la repezeala.
- Trebuie sa fie niste vanatori, am zis eu auzind impuscaturile.
- Cu siguranta, facu stirbu.
si catarandu-se pe buza valcelei, arunca ochii pe Baragan; se trase-napoi speriat:
- Doi jandarmi, plecati peste-un om pe care l-au impuscat, gemu el.
Ne traseram repede in spatele colinei, ascunzandu-ne in maracini. De-acolo i-am vazut pe jandarmi tarand mortul, fiecare de cate-un brat, drept spre valcea, unde l-au rostogolit cu-o lovitura de cizma. Cand a vazut cenusa proaspata, unul dintre ei a zis:
- Vreun cioban trebuie sa fi-nnoptat aici. Se departara linistiti in pas militaresc, cu carabina in banduliera.
*
Dupa ce disparura la orizont, ne duseram sa-l vedem pe omul omorat. Era un taran tanar, in zdrente. Zacea cu fata la cerul orbitor, cu bratele deschise, cu picioarele raschirate, cu fata inmarmurita. incheieturile mainilor erau invinetite, dovada ca-i pusesera catuse tare stranse.
stirbu, care statea in picioare la capul mortului, se pleca si-i deschise o pleoapa:
- Are ochii verzi... facu el.
Apoi, ridicandu-se:
- Hai sa fugim, pan' nu vine procurorul.
Prietenul meu se temea de procuror cum se tem toti taranii; dar pe Baragan, hultanul ii tine locul.
Nu mai aveam nici ciulini, nici prajini, ca le mistuise focul. Nu mai aveam nici pofta de-alergat dupa alti ciulini, pe care crivatul ii tot rostogolea prin preajma noastra.
Mergeam tacuti, cu bratele balabanindu-se, impinsi de vant. Cateodata ne prindeam: " cine-o sa mearga mai mult cu ochii inchisi", jurand sa nu ne tragem pe sfoara, dar ne trageam, ceea ce nu-nsemna ca nu ameteam. Apoi incepu sa se zareasca la orizont o cladire: era gara Ciulnita, in inima Baraganului. De departe semana cu o baraca parasita-n pustiu, asezata pe niste traverse negre care se-nsirau la nesfarsit. Cativa copaci pirpirii o faceau s-arate si mai singuratica. seful de gara alerga cat il tineau picioarele dupa un caine care fugarea o gaina. O femeie cu poalele ridicate de vant se caznea sa-ntinda niste rufe.
Ne-am ferit de gospodaria asta chinuita de pe Baragan si ne-am dus de-a dreptul spre carciuma garii, mai primitoare de obicei cu descultii decat cu oamenii "care poarta haina statului". Carciumarul, un taran voinic cu un chip cumsecade, ne primi mai bine decat ne asteptam. I-am marturisit ca pornisem dupa ciulini si, fara sa ne certe, ne-a ospatat cu paine, slanina si chiar si limonada. in loc sa ne descoase, se multumi sa ne-ntrebe de pe unde suntem.
- De pe la Hagieni, am raspuns.
si atat. Dar putin dupa asta veni un lampagiu de la gara, si asta incepu sa ne hartuiasca cu intrebari, si-ncepu chiar sa ne ameninte: cine eram, de ce-am plecat de-acasa, incotro ne duceam...
- Ar trebui sa va dea pe mana jandarmilor! incheie el.
- Lasa copiii-n pace! ii striga carciumarul. Nici tata nu esti, nici copii na-i, ce te pricepi tu?!
Lampagiul amuti numaidecat. Ceru apoi "un paharel", dar carciumarul i-o reteza pe turceste cu un ioc si se apuca sa-si citeasca jurnalul.
in clipa asta se petrecu un lucru groaznic: o taranca tanara, plina de praf, cu picioarele insangerate si fata numai noroi, se ivi in pragul carciumei si, rezemandu-se de usori, striga, cu glasul ragusit de plans:
- Crestini...! N-ati vazut cumva doi jandarmi ducand
un om in lanturi? stirbu tresari:
- N-am vazut nimic! raspunse el, inspaimantat.
Femeia disparu imediat, fugind. Atunci lampagiul se intoarse spre prietenul meu, il sfredeli cu privirea si-i zise:
- Te-ai pripit cu raspunsul si asta dovedeste...
- ti-am zis sa lasi copiii-n pace! ii taie vorba carciumarul. Ai baut prea mult astazi. Hai, cara-te! Pleca. Am socotit si noi ca-i mai sanatos s-o luam din loc, la randul nostru, si-i sarutaram carciumarului mana.
in gara, un tren de marfa care trebuia sa plece la Bucuresti, facea un zgomot de fierarie nemaipomenit. Nu mai vazusem lucruri de-astea pe Baragan si uitandu-ne cum manevra mereu, miji in noi speranta sa ne putem agata de el la plecare:
- Se zice ca merge repede ca vantu', imi sopti prietenul meu. Trebuie sa fie ceva grozav!
*
A fost grozav, intr-adevar. Ne ascunsesem intr-un vagon cu lemne de constructie, si trenul ne-a dus, fara sa se opreasca, pana la Lehliu. Pe drum, am iesit din ascunzatoare, ca sa privim, si in cateva ceasuri am vazut lucruri care altminteri iti cer ani de zile ca sa le vezi, mai ales unor tarani care-si muncesc pamanturile aproape sterpe si-si bat si femeile si vitele. Altora li se rastoarna povara din cauza drumurilor proaste si li se rup carutele, de raman singuri, in camp, sa se descurce, departe de orice asezare omeneasca.
Catre sfarsitul calatoriei a dat un franar peste noi. Nu ne-a facut nimic. Statea in ghereta in vagonul dinaintea noastra, si incepu sa cante din fluier. Cantecul lui ne-a atras. Ne-am apropiat, la inceput cu grija. Pe urma, cand ne-a vazut, ne-a zambit prietenos, si-atunci ne-am apropiat ca sa-l ascultam mai bine. Era un om in varsta, care parea visator. Mereu isi scuipa intre degete, umezea gaurile fluierului si ne canta doine, incruntand din sprancene.
Putin inainte de a intra in gara la Lehliu, ne-a cantat cantecul tatei si-al meu:
si-au plecat olteni...
Am plans, cu fata-n palme.
Ajungand la Lehliu, franarul ne-a spus:
- Ei, v-a placut? Acuma, stati putin; o sa plece indata un tren mixt spre Ciulnita, am sa vorbesc cu unul de-ai mei sa va duca acasa.
- Da' noi nu suntem din Ciulnita si nu vrem sa ne ducem acasa, spuse stirbu.
- Ahaa... Asta-i alta caciula. Da' de un' sunteti, si un' va duceti?
- Suntem de la Hagieni si ne ducem in lume!
- in lume? Ei, asta-i ceva serios... Dupa cat se vede, nu glumiti... Haideti cu mine:
- Nu ne dati pe mana jandarmilor?!
- Fereasca Dumnezeu! si eu is unu' de-aia care vor sa vada lumea, si-am plecat de-acasa cand eram mai mic decat voi. Asa c-as vrea sa vad cum va pot fi de folos. Cu siguranta ca nu de prea mult bine ati plecat de-acasa. "Cainele nu fuge de-mbucatura, ci de zburatura!"
Lipsi o clipa, se intoarse ingandurat si se indrepta, cu noi alaturi, catre carciuma de langa gara, unde statea dejugata o multime de carute taranesti. Acolo soarta noastra se hotari de la sine, in felul cel mai neprevazut.
Carciuma era plina de oameni, care se-ntorceau de la un targ mare. De-ndata ce intraram, privirea lui stirbu se-ncrucisa cu a unui taran tanar asezat cu o femeie frumoasa la o masa in fund. O clipa au ramas amandoi asa, ca fermecati de propria lor privire, pe urma omul se plesni cu palma peste picior si striga, cu un glas de-ntoarse toate privirile musteriilor spre el:
- Ma Ionele! Fa-te-ncoa! Mai curand m-asteptam la moarte, decat sa te vad pe tine aici!
Ionel (noi ii ziceam stirbu pentru ca stirb era) se apropie sfios, saruta dreapta omului si-ncepu sa planga infundat.
- Nu mai plange, facu celalalt. Uite pe nevasta-mea, Lina. E frate-meu, inchipuie-ti! zise el catre femeie.
Ionel saruta si el mana femeii, care-l cuprinse cu bratul de mijloc si-l mangaie pana ce tacu.
- Cine-s oamenii care-s cu tine? il intreba frate-sau.
- Pai, raspunse franarul, acuma daca si-a gasit neamurile, eu nu mai am nici un rost. Da' un pahar in sanatatea vostra as putea bea!
Ne-am asezat la o masa. Putin dupa aceea, toata lumea aflase despre isprava noastra.
- Povestea ciulinilor! facu fratele lui Ionel, cu fata intunecata. Nu-i nici vina copilului, nici a parintilor. Toata tara, de la Dorohoi la Varciorova, nu-i decat un Baragan pe care se plimba, cu biciu-n mana, ciulini veninosi, da-n alt fel. aia-s ciulinii pe care trebuie sa-i starpim, daca nu vrem sa ne vedem, printre alte nenorociri, copiii plecand de-acasa si pornind in lume!
- Prea vorbesti tare, Costache, ii sopti nevasta-sa, aruncand nelinistita priviri in jur. Nu crezi ca-i vremea s-o pornim? Caii-s destul de odihniti.
Costache se ridica, plin de sanatate, vanjos, oaches bine. ii scaparau ochii de manie:
- Haidem!
Apoi, punandu-mi o mana pe cap:
- Vii si tu cu noi in Vlasca? facu el, cu blandete. si acolo ciulinii tin locul cel mai bun la soare, da' macar o sa te-nvat, ca si pe Ionel, meseria de carutas. O s-ajungeti si voi intr-o zi sa faceti carute pentru tarani si sa va duceti sa le vindeti la targ, ca mine. si o sa vedeti si tara, si durerile ei.
Asa ca m-am dus cu Costache, cu nevasta-sa si cu Ionel, in judetul Vlasca.
Comuna se numea Trei-Sate. Am ajuns intr-o dupamasa rece, posomorata, ploioasa, rupti de oboseala si uzi pana la piele, cu tot sacul pe care fiecare dintre noi il pusesem pe cap si pe spinare. Era aproape noapte. Am priceput totusi de unde-i venea numele asta de Trei-Sate: erau, intr-adevar, trei catune despartite de doua garle care se-ntalneau drept in fata primariei. Comuna saraca. Casele, acoperite cu stuf putrezit, se-ngropau in pamant. Le inconjurau niste garduri nenorocite dintr-o impletitura de maracini, care nu le puneau la adapost de nepoftiti.
Nu ne-a primit, cum e obiceiul, o liota de caini furiosi. Li se auzea latratul ragusit, de pe sub niste capite de fan turtite de ploaie.
si iata-ne la Costache acasa... Casa era a lui socru-sau, Toma rotarul, mestesugar vestit. Era asezata la malul uneia dintre cele doua garle, un sir lung de odai si de ateliere de fierarie si caretarie. Venirea noastra starni un taraboi asurzitor: curtea, mare si plina de noroi, cufundata in intuneric, rasuna de strigate de barbati si de femei, de tipete de copii si urlete de caini nebuni de bucurie. Cei mari se sarutau, copiii scotoceau prin caruta, cainii sareau pe noi si ne murdareau. si numaidecat atentia familiei se opri asupra noastra, cei doi straini.
- Da' voi cin' sunteti? ne intrebara cei patru ucenici caretasi. Le raspunse stirbu:
- Eu sunt Ionel, fratele lui Costache, si el mi-e ca si un frate, e Matache. - si de un' sunteti?
- De pe Ialomita.
- si ramaneti la noi?
- Ramanem; o sa-nvatam sa facem carute pentru tarani si-o sa ne ducem sa le vindem la targ, cum face Costache.
- Mai e pan' atunci, facu in ras un ucenic.
Intrand in casa claie peste gramada cu cainii dupa noi, ma uitam la focul minunat, aproape inabusit, din vatra fierariei. Nimeriram intr-o tinda mare, care usor putea cuprinde doisprezece oameni si de unde cainii fura indata dati afara de bunica, furioasa de idrazneala lor. ii ziceau "bunica" doar pentru ca tinea in brate un baietel de vreo trei anisori, singurul copil al tinerei perechi; altiminteri, deloc batrana, nevasta lui mos Toma parea sa fie stapana casei intregi, pentru ca la ea se duceau toti, pentru toate celea. O gasiram asezata in fata vetrei, cu micutul in poala, povestindu-i unul din basmele noastre care nu se mai sfarsesc si pe care-l tot schimba dupa inchipuirea ei:
- ... si zmeul cel rau striga:
"Un taciune si-un carbune,
taci, baiete, nu mai spune!"
si-atunci Fat-Frumos zicea:
"Un taciune si-un carbune,
spune, baiete, spune!"
Copilul o intrerupse:
- Da' de ce nu-l ucidea Fat-Frumos pe zmeu?
- Pentru c-atunci basmul s-ar fi sfarsit si bunica n-ar mai avea ce s-ai povesteasca lui Patrut... ii raspunse tatasau care intrase sa-l sarute si sa-i dea o papusa frumoasa cumparata de la targ.
Apoi, soacra-si, la ureche:
- Da' cu Tudorita, ce mai e?
- Cum stii: lacrimi si iar lacrimi... ! O fata asa frumoasa ca ea! Parca n-ar mai fi si alti baieti pe lume!
- Asta nu-i la porunca, stii si dumneata atata lucru.
Am priceput de-aici ca in casa mai era si o fata frumoasa, care nu ne iesise in intampinare si care plangea pentru ca fusese parasita. Am aflat curand toata povestea, pentru ca ne-au povestit-o din fir-a-par ucenicii, la fierarie, unde ne dusesem sa ne cunoastem mai pe indelete. stirbu a-ntrebat, facand pe istetul:
- Cunoastem, va sa zica, pe toata lumea de aici, afara de Tudorita. O fi bolnava... Mai mult nu le-a trebuit:
- Nu, nu-i bolnava, se repezi un roscovan vorbaret; plange pe ascuns pen' ca Tanase, cu care trebuia sa se marite, s-a logodit cu o taratura, una Stana, care si-acuma se tine cu boieru' nostru. A si ramas bortoasa cu el. Dar bietu' Tanase are multe guri de hranit, parintii batrani, frati mici, si sunt datori vanduti la boier, care acuma, daca Tanase vrea s-o ia pe Stana ca s-o scape de rusine, ii iarta de toate datoriile. Ba le mai da si pamant si vite. Pacat de Tanase, ca-i baiat de treaba. ii pare rau si lui, da' n-are cum face altfel. Uite, de-asta se-ascunde Tudorita si plange cat ii ziulica de lunga.
La masa de seara, numarand gurile adunate-n jurul mesei lui mos Toma, vazui ca se puteau masura cu cele ce-i cereau de mancare lui Tanase: eram doisprezece. Cu Tudorita, pe care-o rugau in gura mare sa vina la masa, eram treisprezece, si mai era si gurita lui Patrut. Pentru ca mos Toma mai avea un ginere, pe Dinu, care-o luase pe fata lui de-a doua, pe Maria, si care era rotar. Asta insemna intr-o singura gospodarie trei familii inhamate la aceeasi treaba, dar treaba asta nu parea sa-mbogateasca pe vreunul dintre ei. Dimpotriva, faptul ca n-aveau slugi, nici muncitori in toata firea, precum si economia apriga ce domnea in casa, dovedea mai curand ca gospodaria asta mare traia in stramtorare. Asa c-am pretuit cu-atat mai mult jertfa pe care oamenii acestia de treaba o faceau primindu-ne, pe Ionel si pe mine, fara sa cracneasca.
- Unde mananca doisprezece, or manca si paisprezece, zisese bunica dupa ce se sfatuisera cu totii despre sosirea noastra neasteptata.
- si pe-urma, adauga Costache, sunt atatea de facut pe langa casa: vitele, atelierele, gospodaria. O sa-si scoata ei cu varf si-ndesat bucata de paine. si unde mai pui cat de bine le va prinde, peste cativa ani, cand vor fi invatat o meserie. Ce vreti, nu puteam sa-i las in mijlocul Baraganului, unde rataceau ca sa se duca-n lume. Nu poti face una ca asta nici unui caine, mama ei de tara de ciocoi!
Costache se-nfuriase:
- Asta-i povestea ciulinilor a' adevarata! Ciulinii-ciocoi, ciulinii-calai... ! Lepra asta atotputernica, care bantuie peste toata tara prea rabdatoare, ajunsa toata un Baragan... ! A miia oara ma-ntreb, cum se face ca nu simte cojanu' intepaturile ciulinilor astora care-i patrund in tinda, ii sar in spate, ii sug si ultima picatura de sange? Cum de nu i se urca furia la cap si nu da foc la toate buruienile astea care-l dau afara pana si din cocioaba lui?
N-auzisem pe nimeni pan' atunci vorbind in felul asta, si nu mai puteam de multumire. si ailalti gandeau pesemne la fel cu Costache, pentru ca nici unul nu parea sa fie impotriva. Parintii, aratand ingrijorati, pareau convinsi dinainte. Dinu, blond si cu privirea cam bleaga, stangaci din fire, parea sa asculte cu un respect morocanos. De altminteri era si foarte tanar si deloc dezghetat, lucru ce se vedea lesne. Cat despre cele doua neveste tinere, Lina si Maria, ramasesera cam nepasatoare, fiecare cu ochii plini de dragoste la barbatul ei.
Cei patru ucenici aratau mult mai mult interes pentru discutie; ei susoteau cuvinte pe care urechile celor mari nu le puteau prinde: roscovanul, mai ales, era dracu' gol, asa marunt cum il facuse maica-sa. il chema Ilie si n-avea pe nimeni pe lume. Dintre ceilalti trei, doi mai aveau putin si ieseau lucratori. isi dadeau multa silinta s-arate seriosi. Cel din urma era un mancau, care vorbea putin si muncea ca un cal, dupa cate se spunea. Toti patru pareau foarte legati de casa. tineau mai ales la Costache, caruia-i ziceau "stalpul gospodariei". De asta-i sorbeau cuvintele si-i impartaseau mania.
Mai era cineva care-l auzise si-l aproba pe Costache: Tudorita. Nu ne asteptam s-o mai vedem in seara aceea, dar o usa se deschise incetisor, si aparu ea: o fata plapanda, cu ochi mari, cercanati, gura ca o cireasa, privirea cute-zatoare si foarte curatel imbracata, aproape frumos. Spuse buna seara cu glas sigur, isi trecu mana peste parul negru, ne arunca, noua, alor nou-veniti, o privire scurta si se duse sa se aseze intre tatal si mama ei. Apoi, cu o voce in care tremura revolta:
- Ai dreptate, nene Costache, zise ea, sa vrei sa dai foc cuiburilor astora de vipere de care-i plina tara! dac-o veni ziua aia, te poti bizui si pe mine!
Merita s-o vezi pe Tudorita in clipa aceea. si daca-i adevarat ca un baiat care n-are inca cincisprezece ani se poate indragosti de-o fata mai mare decat el, ei bine, in clipa aceea m-am indragostit de Tudorita!
Mos Toma o lua de mijloc si-o trase la el:
- Nu-i bine sa fii atat de manioasa, ii zise el. Trec toate, trece si-o dragoste inselata. si-apoi, Tanase nici nu face de tine.
- Ba da! Face! il iert, pe el, dar de-acu inainte am invatat sa urasc! si, crede-ma, am sa dau si eu foc la partea mea de ciulini: ca le-am simtit intepatura...!
Mama facu celorlalti semn sa taca, sa n-o supere mai mult. Atunci Lina si Maria isi plecara capetele pe umerii barbatilor lor, inchizand ochii, ceea ce vazand, Tudorita intreba, trista:
- Dar eu, oi mai avea eu parte de-un umar de barbat iubit, sa-mi las capul pe el?
in seara aceea toti ne-am dus la culcare cu-o apasare pe inima.
Dupa vremea rea, care tinuse toata saptamana calatoriei noastre, dadu soarele cateva zile si cei din Trei-Sate se hotarara sa-si culeaga porumbul. Fiecare familie isi parasi indeletnicirile obisnuite si toata comuna - barbati, femei, copii, batrani, vite, caini, pisici si chiar cativa purcei - se napustira pe camp. Pe ogoarele lor, cei, putini la numar, care aveau si care se puteau lipsi de pamant de la boieri. La ale boierului mai intai, cei nenumarati, saraci lipiti pamantului, care nu semanau decat pe ogoarele date de boieri cu invoiala. si una dintre aceste invoieli era ca recolta boierului trebuia stransa intai.
Privelistea culesului astuia nu fu lipsita nici de tristete nici de veselie. intai de tristete, pentru ca anul fusese secetos; lanul de porumb, care de obicei ascundea calaretul cu cal cu tot, lasa acum sa se vada si capul culegatorilor. Cat despre stiuleti, despre boabe, taranii le ziceau ofticoase. si se aratau tare nemultumiti.
- Nu numai ca n-o s-avem ce vinde, si deci nici sa platim din datorii, da' n-o sa ne-ajunga malaiul nici macar pana-n postu' mare! O sa murim de foame, iarna asta. si noi si vitele!
Cu fata zbarcita de amaraciune, cojanul cantarea in palma stiuletele, il privea lung, il mirosea si se vaicarea. Erau niste bieti nevoiasi, vlascenii astea, la fel cu-ai nostri de pe Ialomita: slabi, numai piele si os, cu fruntea brazdata de tineri inca, privirea tulbure, nebarbieriti cu saptamanile. Pe camasile lor, lungi pan' la genunchi, nu mai puteai numara peticele. Pantalonul nu era decat o gramada de zdrente. Desculti, cu capul gol, adevarati cersetori, ma durea sufletul pentru ei de parca mi-ar fi fost toti neamuri. Nevestele lor, daca treceau de treizeci de ani, pareau batrane. Zorite de munca asta care trebuia facuta repede, cele care alaptau lasau copilasul in seama unui fratior, in mijlocul porumbistei, unde urla sa-si dea sufletul. Veneau cainii si le morfoleau scutecele murdare, ii lingeau pe obraz. Atunci al mare apuca pruncul de-o mana si pornea cu el in cautarea mamei, tarand papusa vie dupa el ca peun pachet si zicand:
- Uite-l, mama, uite-l.
Nu, numai vesela nu era, viata insurateilor. Tineretul, in schimb, petrecea in ficare zi ca la nunta. Strigate, cantece, rasete, sarutari, pacaleli, bluze rosii ca focul, gal-bene ca lamaia, verzi-albastrui, care pline cu stiuleti de porumb, si pe deasupra tuturor, soarele stralucitor. Sub privirile inflacarate de patimi, indragostitele alergau una dupa alta, saltandu-si sanii vartosi. Cu mai mult folos alergau flacaii, care striveau sanii astea vartosi la piepturile lor vanjoase. Se zbateau ca sa se simta si mai bine si se impotriveau de ochii mamelor, care nu erau multumite, dar n-aveau ce face.
Pisicile si cainii vanau soareci, care se iveau de pestetot. Purcelusii zburdalnici, cu jujeul de gat, fugeau cu cate un stiulete de porumb in gura si codita-ncovrigata. Numai vitele de povara, ca si oamenii insurati, nu aveau nici o parte din bucuria culesului; rumegau nepasatoare, acelasi cocean uscat, cu aceeasi melancolie, asteptand ceasul injugatului.
Pe ogorul lui mos Toma domnea aproape aceeasi nepasare. Erau toti oamenii insurati; iar Tudorita, daca era nemaritata, era si nefericita. imbracata cu o bluza si o fusta cu desene mari, in culori izbitoare, cu un tulpan alb ca neaua pe cap, culegea stiuletii cu o iuteala de masina, fara sa-i scape unul, cum fac toti muncitorii buni. Cosurile se umpleau vazand cu ochii. Se duceau si le goleau in car, in care porumbul stralucea in soare ca aurul. stiuletii nu destul de uscati erau legati doi cate doi cu panusele lor impletite si ii agatam chiar si de coarnele boilor cand plecam spre sat.
Tare mult imi placea sa ma aflu aproape de Tudorita, pentru care m-as fi aruncat si-n foc, daca asta i-ar fi potolit putin durerea. Ea, care-si dadea seama de dragostea mea de caine, se simtea bine cu mine pe-aproape.
- iti sunt draga, Matache? Tu asa crezi. Cu-atat mai bine pentru mine; ma simt atat de singura...
- Dar ce-as putea sa-ti doresc, Tudorita?
- Sa crape Stana! Sau sa ia lumea foc!
Era destul de greu sa vezi indeplinindu-se o atare dorinta, pentru ca rivala ei parca era un bujor frumos, si zburda ca o iapa, aproape detot de noi, pe pamantul boierului. Iar cat priveste lumea pe care Tudorita voia s-o vada arzand, lumea asta traia si mai bine decat Stana. O vedeai, in conacul ei frumos, numai zidarie si lemn de stejar, cocotat pe coasta dealului cel mare care domina satul; cu hambarele pe care, cu toata seceta, le umpleau cu porumb; cu grajdurile pline de vite; cu ograda misunand de pasari, si cu argatii puzderie, care umblau toata ziua intre ogoare si conac; cu care trase de vite bine nutrite. Mai avea, pana sa arda, lumea asta care-i rapise Tudoritei pe Tanase al ei si-o facea nefericita.
Toata comuna impartasea durerea Tudoritei, toata comuna o ura pe Stana, nu atat pentru ca se purta ca o taratura, ci pentru ca, ocrotita de boier, iubitul ei puternic, scapase de mizerie si ajunsese aproape cucoana. Asta mai ales le ustura rau pe cumetrele din sat:
- Asta n-aduce noroc, ziceau ele ca sa se racoreasca. Tanase n-o iubeste. Tanase-o iubeste pe Tudorita.
Asa era. intr-o seara, la mos Stoian in carciuma, il auzisem pe Tanase cantand un cantec la moda pe vremea aia, si despre care-ai fi zis ca pentru el fusese facut:
Vin sa te sarut pe gene,
Tudorito nene,
si pe ochi si pe sprancene,
Tudorito nene!
- Ia seama, Tanase, sa nu te-auda Stana! ii strigase mos Stoian.
- N-are decat sa m-auda! raspunse el, siret, facanduse ca nu-i pasa, cu toate ca, de fapt, toata povestea asta il mahnea.
- Halal casnicie o sa mai faceti voi! zise-n ras un taran.
- Ei, si ce? sarise Tanase, cu mustarul in nas.
- Nimic... facuse celalalt, muindu-si vorba. Voiam numai sa spun c-ai sa fii nenorocit.
- Bine, bine, milostivule!
De Tanase se temea tot satul, ba chiar si cei din imprejurimi. Bea putin, se mania repede, lovea al dracului cand ii pica in palma careva. Parea bland, cu toate astea, daca te luai dupa ochii lui visatori, dupa gura numai zambet, dupa miscarile moi.
intr-o alta zi am avut placerea de a sta de vorba cu el. Era pe vremea "curatului" porumbului. Mos Toma avea un fel de batoza de mana, o masina de curatat porumb, pe care nu putea sa si-o cumpere fitecine. Asa ca o imprumuta cu draga inima, pentru ca-l durea, cum zicea el, "in vremea masinilor, sa-i vada pe tarani varand stiuletii in sac si batandu-i cu ciomegile, iar pe urma sa-i "cure" cu mana ca pe vremea lui Pazvante". si, plecata din curtea lui, masina trecea de la un bordei la altul, de parc-ar fi mers singura - iti venea sa zici - ca o prevestitoare de vremi mai bune. Ca sa n-o strice oameni nepriceputi, mos Toma trimitea in fiecare zi un ucenic sa vada cum merge si sa-i sfatuiasca pe sateni sa n-o infunde prea tare, nici sa ingaduie copiilor s-o invarteasca goala sau sa bage cuie-n ea. Ca sa stii unde se afla, te duceai dupa zgomot, pentru ca masini de felul asta doar popa si primarul mai aveau, dar ei nu le imprumutau niciodata, fireste.
si asa s-a-ntamplat ca, intr-o buna dimineata, pe mine m-a trimis mos Toma sa vad unde-i batoza si cum merge. Am dat peste ea la Tanase, lucrand de zor si speriind gainile. O sora de-a lui Tanase turna stiuleti, cu masura, si doi frati invarteau la manivela, pe rand, iar un fratior, nu mai mare decat o ciubota, facea taraboi sa-l lase si pe el sa-nvarte. Alti doi frati si doua surori, sezand in jurul unei albii pline cu stiuleti, trebaluiau curatand cu mana. O sora muncea cu maica-sa, iar praslea se lafaia in brate la tata-sau, care suferea de un reumatism cronic, lucru care nu-l impiedica sa toarne la copii: anu' si gavanu'. (Alti trei baieti lucrau la Giurgiu!)
Cel mai mare din familia asta de iepuroi era bietul Tanase. Muncea cat patru cand am ajuns eu acolo, era plin de praf si sudoarea curgea de pe el in broboane mari.
- Sunteti cam multi... am zis eu, asa, ca sa nu tac.
- Da... La masa. Un sac de malai la trei zile. Mai iute decat poti face rost de el. Apoi:
- Tu esti ala care-ai pornit cu Ionel dupa ciulini?
- Eu... Pe Baragan mori de foame.
- Pestetot e Baragan. Pestetot mori de foame. Cum ma pregateam sa plec, m-a dus pana la poarta.
- Spune-i lui mos Toma ca-i trimit maine masina, curatata, unsa, in regula. Nu mai are nimeni nevoie de ea. si adauga, incet: - si spune-i Tudoritei ca n-o uit deloc.
Le-am spus ce-aveam de spus, la amandoi. Pe urma ne-am intors cu totii la viata animalica pe care o duceam ca tot taranul roman. O toamna nemiloasa cazu asupra noastra inainte ca sa fi apucat cineva sa stranga o claisoara cat de mica de ciucalai de pe camp. Ploaia vijelioasa amestecata cu lapovita facu din lumea asta o mocirla inghetata. Garlele venira mari. Campiile si satele fura inecate. Nici urma de drum, numai o mlastina, cat vedeai cu ochii.
Ferice de cei care aveau cu ce sa se-ncalzeasca si care puteau sta indaratul ferestrelor batute de vant, de ploaie si de noroi. in Trei-Sate, in afara de tanci si de schilozi, nu erau decat vreo doisprezece de-alde astea, de preafericiti. Toti ceilalti stateau afara, de la copil pana la bunic.
si viata lor nu mai avea nimic omenesc, in lupta asta pentru un pumn de malai si-o surcea de-aruncat in foc.
Pe-un cer pamantiu de-ai fi zis ca-i sfarsitul lumii, vedeai carele miscand ca broastele testoase peste ogoare, pe drumuri, pe-un pamant blestemat de Dumnezeu cu toata ura de care-i in stare. Care prapadite, vite prapadite, oameni care nu mai aratau a om, nutret numai noroi; nici o mila, de nicaieri, nici in cer, nici pe pamant! si-aveam totusi nevoie de mila cereasca si de mila omeneasca, pentru ca se-mpotmoleau carele si se rasturnau, cadeau vitele-n genunchi si cereau indurare; pentru ca oamenii bateau vitele si se bateau intre ei; pentru ca putrezeau cocenii-n baltoace si trebuiau carati snopii cu spinarea, de catre copii, barbati si femei; pentru ca barbatii, femeile si copiii astea aratau ca niste ghemotoace de zdrente si de noroi, bulgari de pamant gafaind in bataia unor inimi de prisos.
astia erau taranii romani, in toamna lui 1906.
*
in popor, betia din mizerie se naste.
Romanul nu-i betiv. Bea cand e nenorocit. Bea, mai ales, cand simte cutitul la os, cutitul mizeriei. Atunci nu-l mai recunosti. Din sfatos si bun cum e din nascare, de-vine bruta, nici crima nu-l mai sperie.
N-a fost nici o crima-n toamna aia, la Trei-Sate, dar au baut taranii tot ce-aveau si ce n-aveau. N-am vazut niciodata un sat aproape intreg pus cu-atata deznadejde pe bautura. La noi, de obicei, nu se bea decat duminica. indata ce-au terminat cu caratul acela ingrozitor al cocenilor, s-au apucat sa bea in fiecare zi.
Caratul asta, nimeni nu putea sa-l uite. Pe buna dreptate. Jumatate din comuna cazuse bolnava. Multi au murit, mai ales copii. Au fost tarani care si-au vazut vitele prabusindu-se-n jug. si tot prapadul asta ca sa vada, pana la urma, ca le mucegaiau, le putrezeau cocenii. Prin staulele celor ce se bizuiau doar pe coceni foametea facea prapad. De asta-i apucase pe toti nebunia.
Catre inceputul lui noiembrie, o delegatie de tarani il ruga pe primar sa mearga la boier:
- Sa ne-mprumute si noua putin nutret. Ca are. Vin de-n fiecare saptamana, cu vagoanele. Primarul, omul boierului, ii bruftului:
- Sa va-mprumute! Sa va-mprumute! Cum nu merge ceva, hop la boier. "Sa ne-mprumute!" Parca boieru-ar fi Dumnezeu! Descurcati-va si voi putin, ce dracu! si sa nu va mai prind vorbind despre ce face boieru' cu avutu' lui. Daca vinde nutret, treaba lui!
S-au dus cojanii singuri la curte, dar boierul, care era si deputatul judetului, tocmai plecase la Bucuresti, in noaptea aia. Logofatul ii primi si mai rau decat primarul: ii injura urat detot si puse pe argati sa-i goneasca. stiau acum la ce se puteau astepta, dinspre partea asta. si dinspre-a lui Dumnezeu de asemenea. Nu le mai ramanea decat bautura, mare mangaiere data si de Dumnezeu si de lege. Numai bautura putea sa-mpace pe toata lumea. Numai pe femei nu.
Femeile plateau pentru toata lumea: pentru barbat, pentru Dumnezeu, pentru lege, pentru boier, pentru lipsa de nutret si chiar si pentru vremea rea. in fiecare seara puteai vedea, in bezna ulitelor desfundate, cate-o nevasta, o mama, o sora tarand spre bordei cate-un taran care se pravalea la fiecare zece pasi. Femeia cadea dupa el in noroi si mai primea si cativa ghionti zdraveni. si-acasa o asteptau altii. Dimineata aducea totdeauna pocainta, pentru ca, in fond, barbatul nu era chiar o bruta. Atunci ajuta la gospodarie, vedea de vite, cara apa si-si petrecea o buna parte din zi alegand cocenii, arzandu-i pe unii, punandu-i la uscat pe altii, in jurul sobei. Casele, de obicei curate, ajunsesera ca niste grajduri, noroiul si mucegaiul duhneau pestetot, pana si pe mese.
- Nici in iad nu poate fi mai rau, Dumnezeule! se jeluiau femeile.
Oplosit langa foc, cusandu-si o opinca, barbatul raspundea:
- Ar trebui, intr-o buna zi, dat foc la toate conacele, si chiar si Bucurestilor... Dar asta n-o putea face, nici singur, nici atunci. Cel mult putea sa ia iar drumul carciumii. Ceea ce si facea, catre seara, cand plictiseala, presimtirea viitorului intunecat si cativa vecini la fel de nenorociti ca si el, se opreau in fata portii si-i aduceau aminte c-a venit ceasul parigoriei.
La mos Toma - sau "la caretasi", cum li se ami zicea - nu era mult mai multa bunastare. Nu-i ameninta foametea, e-adevarat, dar lipsa de bani pentru plata datoriilor era aceeasi, mai ales in anul asta de seceta, in care prea putini sateni se simteau in stare sa-si comande o caruta noua. Nici reparatiile de toamna, destul de multe altadata, nu mergeau mai bine. Asa ca mai mult stateau de pomana, trebaluiau prin jurul vitelor, palavrageau si faceau floricele.
Mos Toma si cei doi gineri ai lui, cu toate ca erau oameni cumpatati, se duceau totusi la carciuma lui mos Stoian, care era lipita de fierarie, sa-si omoare vremea. Femeile ramaneau acasa, c-aveau totdeauna ceva de facut. si noi, ucenicii, ne aflam in treaba, adaugand la un pic de lucru multa pierdere de vreme. Cele mai deseori imi placea sa raman singur, pentru ca "strainu' tot strain ramane", si in sat ca si-n familie. Cand se supara cineva pe mine, imi zicea ca-s "iepure de peste noua hotare". si indrugau, cui voia si cui nu voia, "povestea cu ciulinii":
- Ni i-au adus pesches ciulinii!
N-o spuneau cu rautate, dar ma durea, totusi. Eram un baiat "adunat de pe drumuri", de mila. Lucru care nu-ti face placere sa-l auzi spunandu-ti-se, cand ai cincisprezece ani si-ai inghitit destule amaraciuni. Lucrul ti se-asaza la inima, unde te umfli, si-ti vine sa plangi cand iti aduci aminte de cocioaba din Lateni si de mama care-i moarta, si de tata pierdut in lume.
Cu stirbu era altceva, era la ai lui, asa ca-ncepuse sa ma si uite, sa se indeparteze incet-incet de mine. in schimb, castigasem inima Tudoritei, pentru ca ea era singura cu nenorocirea ei. Devenisem duhovnicul ei dupa ce plangea. si plangea destul. Tanase, cu tot crampeiul de speranta pe care ea il mai nutrise, se-nsurase cu Stana.
"Rusinoasa nunta", spunea satul, cu toata prezenta "domnului administrator", nas fara voie al noilor casatoriti. La nunta asta au putut fi numarati pe degete taranii pe care-i indragea boierul, fruntasii satului, singurii care nu duceau lipsa de nimic. Erau cam o duzina. Cand nunta iesea tocmai din biserica, cateva glasuri din multime ii pomenira Stanei de legaturile ei nelegiuite cu calaul satului, si un baietas batu toba pe o oala sparta.
Eram si eu in duminica aia printre ceilalti, sa-l vad pe Tanase alaturi de femeia careia-i ziceau "taratura". Era de plans, sarmanul prapadit, neindraznind sa se uite-n fata nimanui. A fost si mai de plans a doua zi, luni de dimineata. Eram in fierarie, Costache si cu mine, facand putina randuiala printre scule, cand l-am vazut, in haine de nunta, ducandu-se de-a dreptul la carciuma. A trecut pe sub ochii nostri fara o vorba, cu capu-n jos. si cu toate astea, tinea la noi; Costache era prietenul lui cel mai bun.
- Nu ne-a vazut, zise Costache. Trebuie sa fie tare amarat. Hai dupa el!
Carciuma era goala. in odaia din fund, mos Stoian si cu Tanase, in picioare amandoi, isi turnau in paharele, fara sa scoata o vorba. M-am tras deoparte intr-un colt, cu o pisica in brate, ca sa nu-i tulbur, dar multa vreme n-au deschis gura. Tanase era stacojiu la fata; te-nspaimanta. L-am vazut pe urma cum si-a scos de la cheutoare beteala si floarea de lamaita si le-a lasat usurel sa cada sub masa.
- S-a facut, zise el apoi, cu voce sparta si oprindiu-si privirea la Costache. Acuma "taratura" mi-e nevasta...
- Asa a vrut Dumnezeu, facu mos Stoian.
- Cainele a vrut, izbucni Tanase, dar caine sa fiu, ca el, de nu i-oi face eu una, zilele astea!
- Ai sa-ti gasesti tovarasi, zise Costache. Un judet intreg. Sunt destui Tanase care-au trebuit sa se-nsoare cu-alte Stane...
Manii de-astea izbucneau adesea in pravalia lui mos Stoian, pentru ca negustorul nutrea si el amaraciuni impotriva proprietarului si tinea cu taranii. Dar intr-o zi, mania oamenilor s-a auzit si dincolo de zidurile carciumii.
Era intr-o duminica, spre sfarsitul lui noiembrie. De cateva zile bantuia un ger crancen care ardea ca focul si facea din noroi cremene. Nici un fulg de zapada sa apere semanaturile de groaznica arsura. Despre asta vorbeau inspaimantati taranii adunati mult inainte de amiaza in fata carciumii. Duminica, nu se deschidea decat dupa liturghie. Se facuse in felul asta o lege, pentru ca taranii sa fie siliti sa se duca la biserica macar duminica dimineata, cand era carciuma inchisa. Dar oamenii tot nu se duceau si lasau slujba in seama catorva babe surde. Venisera si se rezemasera cu spinarile de obloanele trase ale lui mos Stoian, asteptand sa se inchida biserica si sa se deschida carciuma.
Pe un soare care facea sa sclipeasca chiciura de pe salcami, tineri si batrani, gatiti de sarbatoare caraghios, cu cate un brau stacojiu, cu chipuri intunecate, stateau stransi gramada cand trecu furios, popa:
- Sunteti niste derbedei! le striga el. Ma mir ca nu va trasneste Dumnezeu!
- Ne trasneste el, zau, da' pe-aici traiesc unii pe care ceru-i fereste de rele... raspunse repede unul.
De-abia atunci am bagat de seama ca printre noi se afla un necunoscut, un targovet, un om tanar, cu palarie. El ii raspunsese popii si-i facuse pe toti sa izbucneasca-n ras.
- Da, facu el, pe voi taranii si pe noi muncitorii de la orase, Dumnezeul popii astuia ne trasneste-n fiecare zi: cu-o foamete pe capul oamenilor si-a vitelor, cu geruri ca asta care distrug ogoarele, cu furtuni ca acele de luna trecuta, care-omoara oameni si vite de-a lungul drumurilor, cu seceta, cum a fost cea de-a distrus recolta de anul asta. Astea-s trasnetele! Dar ar trebui sa ne-ntrebam de ce n-a fost si proprietarul vostru atins de vreuna dintre nenorocirile astea!? De ce-s pline hambarele lui si vitele-s neatinse?! De ce fulgerele cerului nu-l duc si pe el la mizerie, si nici pe popa, si nici pe primar, si nici pe alti cativa!? Nu-i asa ca-i cazul sa credem in mila cereasca si-n paratrasnet?
Necunoscutul plimba o privire inteligenta si intrebatoare peste capetele oamenilor. Satenii il aprobara cu strigate, apoi vrura sa stie cine era.
- Sunt de la Bucuresti, raspunse el, si muncesc cu bratele, ca si voi, dar stiu care mi-s dusmanii. Nu-s nici trasnete, nici Dumnezeu. Sunt proprietarii de la sate si de la orase care ne duc la sapa de lemn chiar si in anii de belsug. Pentru noi belsug nu-i niciodata.
Scoase un pachet de brosuri si incepu sa le imparta:
- in asta, adauga el, puteti citi lucruri pe care trebuie sa le stie oricare cetatean: este Constitutia tarii, sau mama legilor noastre. Scrie ca aveti dreptul de a va aduna, de a scrie si de a vorbi, si, de asemenea, ca un om nu poate fi tinut arestat mai mult de douazeci si patru de ore, nici nu i se poate intra in casa fara mandat de la judecatorul de instructie. Astea sunt drepturile voastre, pe care trebuie sa le cunoasteti si sa cereti sa fie respectate. Apoi trebuiesc cucerite alte drepturi, in primul rand votul universal. E-o adevarata batjocura ca la alegeri cincizeci de tarani sa aiba un vot si un popa tot un vot. si, pe urma, trebuie sa cereti sa vi se dea inapoi pamanturile de care ati fost jefuiti...
- Asa e! Asa e! strigara cojanii. Vrem pamanturile noastre!
- Care-i ala care imparte pamanturile, se auzi atunci o voce acra.
Era jandarmul.
- Eu nu impart decat Constitutia, domnule! Pamantul, taranii trebuie sa si-l ia singuri.
- O sa vedem noi acus cine ce are de luat! zise jandarmul inhatandu-l.
Cu primul fulg de zapada venit sa se lipeasca pe fereastra, veni si linistea Tudoritei. Bagaram de seama si unul si celalalt intr-o dupa masa cand ea broda langa fereastra si eu ii descurcam o gramajoara de fire de lana de mai multe culori.
- Ninge! Ninge! striga ea batand din palme ca un copil. O s-avem un Sfantu Niculae cu barba alba! si reluandu-si lucrul, fredona timid:
Cine te-a facut pe tine,
Tudorita nene,
Asa 'nalta si subtire,
Tudorita nene!
De la sosirea mea in casa asta era prima data c-o auzeam cantand. si-a dat ea singura seama:
- Oh, Doamne... Totul se uita in viata! ofta ea. M-ai auzit, Matache? Credeam c-am sa mor, si iata-ma cantand!
- Cu atat mai bine, facui. Trebuie sa-ti para bine sa te stii, asa cum zice cantecul, 'nalta si subtire. Se uita la mine.
- Sa nu te-apuci sa te-ndragostesti de mine, Matache! facu ea vesela, si putin in zeflemea.
- si de ce nu?
- Da, asa-i. De ce nu? Pai, pentru ca n-ai decat cincisprezece ani. Dar intr-o zi ai sa fii un flacau frumos. si-or sa te iubeasca Tudoritele de-atunci.
- As vrea sa fii tu aia.
- in ziua aia, dragul meu, eu o sa fiu de mult nevasta si mama. Totul va fi sfarsit pentru mine. Copilasi vesnic murdari, o soacra vesnic artagoasa or sa strige toata ziua dupa mine. Un barbat care n-o sa ma iubeasca, o sa-mi spuna ca-s o ingalata si poate c-o sa ma si bata.
- Atunci de ce te grabesti sa te mariti de la douazeci de ani?
- Asta-i soarta noastra, Matache... Mergem la maritis, ca la moarte, tot iubind...
- Atunci n-ai de ce pizmui soarta Stanei: o s-o bata si pe ea, in curand, pentru ca Tanase n-o iubeste.
Tudorita ramase o clipa pe ganduri, cu privirea pierduta:
- Nu-i acelasi lucru, dragul meu... Stana e o stricata, un pui de lele, care-si bate joc si de Tanase si de boier, si de casnicie si de dragoste chiar. Ce-i place ei e sa duca o viata desfranata si sa zapaceasca barbatii. N-o sa se-ncurce ea cu copii si batuta n-o sa se lase. Cat sa pizmuiesti soarta ei, nu face. Mai bine pe a mea...
Tudorita se inviorase, casa fu data cu fundu-n sus chiar de a doua zi de dimineata. Trebuia sa-nceapa una din cele doua curatenii mari ale anului, cea de Craciun dupa cea de Pasti. si toata lumea se bucura cand amarata de ieri striga, cu mainile-n sold:
- Hei, oameni buni! Mos Craciun e pe-aproape! Ia dati incoa' varul! si lutul! Balega de cal! Mai repede! Mai repede!
- Bravo, Tudorito, bravo!
O coplesira cu imbratisatul. O purtara pe brate. S-au batut cu zapada pufoasa. Patrut striga:
- Un tatune s-un carbune,
spune, baete, spune...
Goliram doua odai si puseram lucrurile intr-o a treia. in mijlocul tindei trei roabe cu lut galben ca sofranul si una cu balegar de cal fura amestecate cu apa calda. Mie imi cazu sarcina sa amestec, sa calc in picioare lutul in odaile pe care Tudorita le spoia cantand de-ti lua urechile. Se gatise cu niste rochii vechi de-ale maica-sii, parul si fata si le acoperise cu totul cu-o basma din care nu-i vedeai decat ochii ei frumosi, si, inarmata cu o bidinea cu coada lunga, acoperea peretii si tavanul cu stratul acela de var albastrui, care-i bucuria si sanatatea taranului roman si pe care-l intalnesti numai in satele balcanice. Dupa ce termina cu spoitul, veni randul pamantului de pe jos. Cat sa fumezi o tigara, si era neted ca masa, din mainile indemanatice ale Tudoritei, care-l batatorea mergand de-a-ndaratelea.
O saptamana intreaga am dus viata de bajenari, culcandu-ne o seara ici, o seara colo, cum se nimerea si mancand de-a-npicioarelea, intr-o abureala ca la baia turceasca, mirosul de var si de balegar piscandu-ne narile.
in sfarsit, peretii, tavanele, pe jos totul ca nou de la un cap al casei la altul, lucrurile fura duse fiecare la locul lui; pe jos se asternura scoartele de sarbatoare, macaturi si stergare numai fir de borangic fura scoase cu gramada din cufere, ca sa impodobeasca cu dragoste care un pat, care o fereastra, care o oglinda sau o icoana; dupa care Tudorita ne interzise sa mai calcam in "odaile de zile mari".
Aceeasi curatenie se facu cam pestetot in sat, in casele cu "fete mari". si celelalte facura tot ce le era in putinta sa-l cinsteasca pe Mos Craciun, care dupa puterile lui. si ce tristete pe cei care - saraci lipiti pamantului - n-aveau decat oftaturi cu care sa sarbatoreasca nasterea Domnului!
Dar, fie ca ea cadea peste voiosie si bunastare, fie pe tristete sfasietoare, aceeasi ninsoare a cazut fara intrerupere zile si nopti intregi, nepasatoare la bine, nepasatoare la rau. Maturata la inceput, zvarlita cu lopata mai apoi, pe urma gramadita in lungi troiene, ea continua cu rabdare sa acopere pamantul, cu giulgiul ei linistit, inabusind in acelasi mormant si strigatele de bucurie si cele de durere. Nu mai vedeai barbati ducand vitele la adapat, nici femei vorbind peste gard. Nu mai vedeai nici copii si nici caini, pentru ca zapada trecea de inaltimea omului. Nici un zgomot nu se mai auzea. Disparuse orice pata neagra de pe camp si din sat, inghitita de potopul de albeata. Acoperisurile cu cosuri fumegande, si chiar si ramurile copacilor, daca se mai zareau in acest ocean de tacere alba. Numai conacul, cu cladirea sa cenusie, luminile severe si multumirea ridicata pe mizerii, se vedea si zi si noapte, sus pe colina, sfidand un cer negru ca un cioclu si un pamant in agonie.
Pe-o asemenea vreme a venit si noaptea Sfantului Andrei, in care fata mare isi intreaba ursitoarele cine-i va fi mire. incercarea-i primejdioasa, uneori chiar macabra.
Putin inainte de miezul noptii ea trebuie sa stea, goalagoluta, cu parul despletit, in fata unei oglinzi luminata de doua lumanari. Privind drept in fundul oglinzii, ea vede trecand ursitul: tanar sau batran, frumos sau urat, orasan sau muncitor. Daca-i mort, il vede trecand ca un schelet, cu cosciugul in spinare, si atunci biata fata cade lesinata. Daca ursita nu vrea sa i se arate limpede in oglinda, fata trebuie sa iasa in curte, imbracata numai intr-o camasa si sa numere, stand intoarsa cu spatele, noua sipci de la gard. Pe cea de a noua o inseamna, si a doua zi de dimineata se duce sa o cerceteze, pentru ca barbatul ei asa va fi: sanatos sau viermanos, tanar sau trecut, drept sau cocarjat.
Prevazatoare, Tudorita nu si-a intrebat oglinda, dar s-a dus de-a scormonit zapada cu mainele si cu picioarele, tremurand mult pana s-ajunga sa descopere a noua sipca. in afara de ea nimeni n-a stiut cum arata sipca aia. Dar, in schimb, am aflat eu cat era Tudorita asta de frumoasa cu parul despletit cazand peste camasa alba, alunecand prin noapte ca o stafie, in timp ce eu ma uitam pe fereastra ascultand zapada cazand cu fasaitul ei de vata.
A fost o iarna grea. Mai intai, Craciunul a fost trist. in fata atator vetre inghetate, bucuria celor ce-au avut un purcel de injunghiat a fost searbada. si, cu toate ca din mila vreunui vecin tot s-a mai gasit cate o ciosvarta de carne pe masa desmostenitului, Craciunul tot jalnic a fost.
*
Dupa Anul Nou, foametea bantui cu furie. Peste doua sute de familii isi ispravira hrana pana la ultimul fir de malai. Unii isi vandura vitele de munca, un bou, un cal, vaca cu lapte. Altii, nadajduind sa gaseasca ajutor, au fost la urma siliti sa taie vita care nu se mai putea tine pe picioare. Dar cele mai multe vite murira de foame, dupa ce rosesera si ultimul cocean de porumb, ieslea si capriorii grajdului. in fiecare zi vedeai sanii transpotand afara din sat un starv pe care haitele de caini il mancau numaidecat.
S-a infiripat, dupa asta, o nesfarsita cersetorie. Mai ales a copiilor, care umblau din casa-n casa cerand o sita de malai. Nimic altceva.
- Malai, malai, gemeau ei, clatinandu-se pe picioare, mai mare jalea.
Se dadea, se-mpartea, iarasi si iarasi. Dar nu erau multe casele care puteau sa dea. Cei ce traiau in indestulare sau in bogatie, primarul, popa, cativa chiaburi si mai ales boierul repede isi ferecasera portile in fata infometatilor, inchizandu-se fara nici o mila in barlogul lor.
Boierul, ca mai totdeauna, nu era la conac. Statea la Bucuresti. Dar cand era deznadejdea mai mare, s-a petrecut un eveniment care l-a atras. Evenimentul a fost aparitia pe meleagurile noastre a unei haite de lupi care simtisera starvurile aruncate peste tot pe camp. Vanator pasionat, veni sa organizeze o bataie. taranii se aruncara numaidecat la picioarele lui, implorandu-l, smulgandu-si parul si capatara, cu chiu cu vai, cativa saci de malai si cateva capite de coceni.
L-am zarit o clipa atunci, vanjos, la vreo cincizeci de ani, putin carunt, mutra de petrecaret, trufas cat se poate, tare ca un taur si bine infipt pe picioare.
- Haide, haide, facu el ursuz la taranii care se rugau de el. Totdeauna sunteti gata sa va plangeti de saracie. Dar nu numai pentru voi a fost an prost!
A doua zi in zori, vreo treizeci de tarani inarmati cu pustile lor inconjurara paduricea vecina cu conacul. Oamenii astea fusesera alesi chiar de boier. si cu toate astea, fara sa se stie cum, dupa ce din primele ore au fost doborati cativa lupi, o impuscatura nenorocita strivi umarul sefului judetului.
- L-o fi luat careva drept lup, faceau cojanii.
Dar ce vanator ochise lupul asta?
S-a cercetat. Nevinovati au fost schingiuiti de pomana.
Cand a fost vorba sa-i trimita in judecata, s-a ivit Tanase:
- Eu am tras.
- Barem de-ar crapa! zicea Costache. Ar fi un ciulin mai putin pe Baraganul nostru.
N-a crapat, si Baraganul si Vlasca au continuat sa aibe parte de ciulinul lor cel mare. in schimb Trei-Sate l-a pierdut pe Tanase. A fost legat, dus in fata boierului, care era pe vindecate, si asta s-a multumit sa spuna:
- Omorati-l. L-au omorat in curtea conacului, l-au calcat in picioare pe piept pana si-a dat duhul, sub ochii jandarmului.
Cateva zile dupa aceasta nelegiuire ramasa nepedepsita, a venit la noi domnul Cristea, invatatorul comunei, un om numai bunatate, foarte cinstit, muncitor neobosit. isi petrecuse vacanta de vara la Bucuresti, la o ruda, si ne povesti ce vazuse in capitala.
- Bucuresti e un mare balci de lux. Boierii nostri storc sangele poporului ca sa sarbatoreasca patruzeci de ani de belsug si de glorioasa domnie a lui Carol I de Hohenzollern, 1866-1906. Cuvintele belsug, prosperitate, glorie erau pe toate zidurile. S-au varuit toate fatadele, s-au pus steaguri. La Filaret, care era un maidan imputit, s-a ridicat un oras stralucitor. E faimoasa lor expozitie, toata numai cladiri albe, rasarite ca din basme. Sunt expuse acolo de toate, mai ales case taranesti, un sat romanesc cum noi habar n-avem, familii de cojani grasulii si imbracati in costume nationale, care-arata parca-ar fi toti numai primari, niste vite nemaipomenit de frumoase care nu seamana deloc cu cele pe care ni le mananca noua cainii. Milioane aruncate pe fereastra! si-n timpul asta tara-i pe dric. Pierim vazand cu ochii. Ne omoara. Ieri l-au omorat pe Tanase, din ordin. Zilele trecute l-am vazut cum il duceau la spital, intr-o caruta, pe nenorocitul care a-ndraznit sa imparta taranilor Constitutia, brosura subversiva, zicea jandarmul asasin. incotro mergem? Ce-o sa se-aleaga de noi?
Prima saptamana din acel neuitat martie 1907... anul de dupa expozitie, cum i se mai zice inca si astazi.
De pe la jumatatea lui februarie, o caldura egala si din ce in ce mai binefacatoare cuprinse pamantul, topi zapezile, dadu din nou glas paraielor, piuit pasarilor, muguri arborilor si pamantului fata lui frumoasa si neagra. Vitelor nu le putu aduce decat o dezmorteala, iar oamenilor, nimic. Nimic decat doar propria ei binefacere si un spor de deznadejde. Pentru ca binefacerile cerului, cazand pe pamantul gol, pe arborii goi, pe apa garlelor si a satelor infometate la iesirea din iarna, n-aveau cum umple pantecele gol al oamenilor, nici al vitelor ce le mai ramasesera.
Vedeai tarani, impleticindu-se, cu gesturi nesocotite, cu vorba stinsa, cu ochii scormonitori, ducandu-se palcuripalcuri la camp. Priveau la pamantul frumos si negru indelung, indelung, ca niste halucinati si se-ntorceau beti de neputinta: nu mai aveau vite de munca, nu mai aveau puteri, nu mai aveau samanta si chiar si pamantul asta nu era al lor. Starea lor de spirit nu era nici descurajare, nici revolta, ci un fel de nebunie, care-i imbata. Am vazut oameni vorbind singuri, dand din picioare ca niste copii, scarpinandu-se-n cap, incrucisandu-si bratele, frecandu-si mainile sa si le rupa.
Deodata, o veste pica in sat ca un trasnet, ca scapararea unei explozii. in Moldova taranii dadusera foc conacului unui mare arendas ovrei, Fischer! Domnu' Cristea ne-a citit stirea asta intr-un jurnal. si jurnalul incheia: "Asta ii va invata minte pe jidani sa mai exploateze pe tarani pana la sange. Jos jidanii! Jos jidanii!"
Cojanii care ascultau, se uitara unii la altii:
- Care jidani? La noi in judet, nu-i nici unul. si chiar si-n alte parti, n-au drept sa fie propriatari rurali. siapoi, vinovati sunt proprietarii, nu arendasii.
La vorbele astea, toate fetele se-ntoarsera catre conac. Costache zise:
- O sa fie lata... A-nceput Baraganul sa dea foc ciulinilor!
*
Eram in fata carciumii lui Stoian. Satenii, zdrentarosi, jigariti, cocarjati, veneau agitati unul dupa altul si intrebau, balbaindu-se. Am bagat atunci de seama ca vestea asta nu era singurul eveniment al zilei, si ca, odata cu ea, ne picase pe cap si un al doilea jandarm. Natural, erau de fata, cei doi stalpi ai oprimarii bine nutriti, bine imbracati, bine inarmati, scumpi la vorba, severi mai ales, ca urechile stapanilor lor. si, numaidecat, cel vechi facu catre Cos-tache:
- Ai face mai bine sa-ti tii limba-n gura, prietene! Apoi, catre invatator:
- Iar dumneata, domnule Cristea, pe viitor sa-ti citesti jurnalele acasa! Dupa-aceea, taranilor:
- Ce cautati aici? intoarceti-va acasa! Adunarile sunt interzise...
- De ce? intreba unul; s-a decretat starea de asediu? Jandarmul se repezi la indraznet:
- Aha! Ai invatat Constitutia? Ia poftim incoa', sa te-nvat eu un articol pe care inca nu-l cunosti!
Cu zarva mare multimea l-a insotit pe arestat pana la primarie, unde, intr-adevar, taranul a stat toata noaptea invatand articolul cu pricina. Dar articolul acesta a pledat cu limba de foc in marele proces chiar atunci inceput.
A doua zi dis-de-dimineata am fost treziti de urletele taranului batut care, cum i s-a dat drumul, a-nceput s-alerge prin tot satul strigand:
- Sariti, oameni buni, sariti! M-au omorat!
Toata lumea s-a adunat in piata din fata carciumii, unde omul se prabusise, cu capul invinetit, de nerecunoscut. A sarit Tudorita sa-l ingrijeasca. Carciumarul i-a dat o cinzeaca buna de rachiu. Oamenii cautau din ochi pe jandarmi. Le-a trebuit un ceas ca sa vina. in timpul asta, cel batut isi veni putin in fire si povesti noaptea ingrozitoare pe care-o petrecuse la jandarmerie. taranii ascultau, albi la fata. Femeile plangeau. si iata-i si pe jandarmi ca se-apropie, leganandu-se si ranjind, cu pustile in banduliera, cu revolverul la sold:
- Ucigasilor! Calailor!
Tacere de moarte. Cei huiduiti, opriti in mijlocul drumului, incercara sa descopere al cui era glasul de femeie care rostise cuvintele. N-au izbutit.
- Care-i paceaura care insulta-n felul asta autoritatea? facu jandarmul cel vechi. Se facu invalmaseala, si o femeie se infipse in fata lor:
- Eu!
Era Stana, cu mainile-n sold, rosie ca focul, cu o privire de nebuna, gafaind. Avea un pantece cat toate zilele, tuguiat, care-i ridica fusta in fata.
- Tu esti, putoare? facu idreptandu-se spre ea, furios, jandarmul.
- Da. Da. Eu. Ucigasilor! Calailor! Eu va spun asta, eu, curva stapanului vostru! si, cu un ahrr, ptiu! un scuipat mare porni din gura ei drept in ochii jandarmului.
in aceeasi clipa, cu un "Pa ei!", iata-l pe taranul batut ca sare-n spinarea jandarmului nou-venit si-l doboara la pamant - ceea ce-l facu pe celalalt jandarm sa se rasuceasca-n loc cu mana pe revolver - dar nu s-a mai putut alege nimic, pentru ca s-a facut o invalmaseala surda din care au rasunat sase impuscaturi si cei doi jandarmi ramasera intr-un lac de sange in piata care se goli cat ai clipi din ochi.
Timp de cateva minute nu se mai zarira decat copii incremeniti de spaima, cu gura cascata, cu privirea nauca, apoi incepura sa vina din nou cojanii, aparand de peste tot in acelasi timp, fiecare cu pusca lui de vanatoare, sau, daca n-avea, cu un topor, o coasa, o furca. Strigau:
- La conac! La primarie! Navalira gramada spre primarie, care se afla in drumul conacului.
Costache si Tudorita apucasera fiecare din cui cate o pusca, din cele patru cate se gaseau in casa.
- Ramaneti acasa, pentru numele lui Dumnezeu! Nu v-amestecati in nebunia asta! le strigara ceilalti. Dar erau departe. Ne-am luat dupa ei, stirbu, Ilie ros covanu' si cu mine.
Soarele ardea ca-n aprilie, pamantul scotea aburi.
Am ajuns din urma multimea in fata primariei, unde urla:
- Primarul! Primarul!
A iesit el, primarul, dar pe poarta gradinii, calare, si jumate gol. Ca o sageata fugea, in partea opusa conacului. Cativa tarani chiaburi i-o luasera inainte, tot calari. Ceea ce vazand, doi dintre razvratiti trasera asupra fugarilor cu carabinele jandarmilor morti, fara sa-i nimereasca, dupa care rasculatii pustiira primaria si pornira in goana spre conac.
in dreptul bisericii, iata-l pe popa, cu crucea in mana, vrand sa le taie drumul, ridicand bratele si strigand cu ochii iesindu-i din cap:
- Opriti-va, blestematilor, opriti-va-n numele Domnului! Iadu' o sa va-nghita, pe lumea cealalta!
- Du-te dracului cu iadu' tau cu tot si cu lumea cea lalta! il rasturnara la pamant. La marginea drumului, o femeie ridicand bratele, striga:
- Doamne-Dumnezeule! Ajuta-ne, Doamne! Ce blestematie!
Conacul era imprejmuit cu un zid, poarta, ferecata. Boierul, se stia ca-i plecat, de multa vreme, cu familia. in curte nimic nu misca. Doar cainii, multi, mari cat lupii, alergau pe dinauntru latrand furiosi.
Multimea se gramadi in fata portii, urland:
- Pamant! Samanta! Vite!
Ciulinii Baraganului - Partea 01
Ciulinii Baraganului - Partea 02
Ciulinii Baraganului - Partea 03
Aceasta pagina a fost accesata de 2167 ori.
