Mihail - Partea 01
de Panait Istrati
Pe la ora noua dimineata, batranul postas al mahalalei batu cu bastonul in poarta si striga:
- Adrian Zografi!
- Asteapta-ma putin, mos Gavrila; sunt dezbracat! raspunse Adrian.
"Ia, te uita, cugeta postasul, pasarea calatoare s-a reintors". si pasind in curte, dadu la o parte familiar, cu varful bastonului, perdeaua de la fereastra deschisa a odaii lui Adrian, incarcata de ghivece cu muscate, craite si busuioc. Mos Gavrila stia ca, ori de cate ori tanarul se brodea sa fie acasa, niciodata nu lua o scrisoare din mana lui, fara sa-i dea doi bani, "sa bea o tuica". Iar daca se intampla sa se reintoarca dihtr-una din acele hoinareli ce ridicau mahalaua in picioare, bacsisul era "regesc".
Ceea ce se intampla si acum. Adrian intinse bratul pe fereastra, fara sa-si arate chipul, apuca scrisoarea si-i dadu cincizeci de bani (o bancuta de argint din timpurile trecute, caci lui ii erau tare dragi postasii, socotindu-i "niste napastuiti ai institutiilor noastre democratice, carora le incredintam bucuriile si tristetile noastre si pe care statul ii impinge la cersetorie".
Mos Gavrila, desi prea multumit de bacsis, ramase putin nedumerit: pentru prima oara, Adrian nu-i strangea mana, nici nu-i povestea la repezeala, cum si pe unde hoinarise, toate cate-i faceau atata placere, mai mult chiar decat bacsisul.
- E suparat pe mine? o intreba in soapta pe mama lui Adrian, care tocmai iesea, sa stea pe prispa, in bataia soarelui primavaratic.
- Nu pe matale e suparat, ci pe mine! raspunse buna mama. Ne-am ciorovait inca de aseara, cand s-a inapoiat acasa. Oh! dracii de copii! Ar fi mai bine sa nu-i ai...
Ca sa-i dea dreptate mamei Joita, fara sa-l auda insa Adrian, mos Gavrila facu cateva semne si gesturi, tare complicate, pe care biata femeie le urmarea cu interes si care pareau sa-i spuna: "Da... da... te cred... Ah! copiii... Sunt mancat de ei... Trece..."
Tocmai atunci aparu Adrian: un strengar de optsprezece ani, putin cam slabut, oaches, par des, ochii caprui umbriti de sprancene dese si negre, fata prelunga si palida, gura carnoasa de flacau. Purta o vesta gri, camasa din zefir, guler si cravata fara, cusur, pantaloni in dungi si papuci. O cescuta cu cafea turceasca intr-o mana, iar in cealalta o tigare pe care o puse in coltul gurii, ca sa stranga mana postasului.
- Buna ziua, mos Gavrila!
- Bine ai venit, Adriene! Bre, bre ce chipes esti! Ai spune, un fecior de bani gata. Asta trebuie sa coste scump...
Mama, care stia saraca ceva, arunca o uitatura postasului: "Mai incape vorba." si spuse:
- Barem de mi-ar asculta povetele... Dar totdeauna face cum il taie capul! si tot el se imbufneaza!
Adrian inlantui gatul maicii sale si o imbratisa, apoi spuse:
- Eu nu ma imbufnez, mama! Ma apar... si adresindu-se postasului:
- inchipuieste-ti, mos Gavrila... Mama tine mortis sa ma insoare! Gasesti ca-i drept asta?
Mama Joita se infurie:
- De ce nu-l intrebi pe mos Gavrila daca e mai drept s-o stergi intruna de acasa si sa te inapoiezi ca un cersetor?
La care batranul gasi ca-i mai intelept sa nu-si vare degetul intre ciocan si nicovala, si se indeparta, inaltand din umeri.
Cearta veche intre mama si singurul ei fecior, dureroasa ca o rana nevindecabila. Adrian, potrivnic la tot ceea ce o mama saraca asteapta de la copilul ei, refuza, din instinct, sa calce pe drumul obisnuit oricarui tanar care vrea sa-si faca o "situatie" in viata. Destoinic, sarguincios si chiar descurcaret, dadea totusi dovada unei nestatornicii, care o dispera pe maica-sa, facand-o de rasul mahalalei, care, departe de-a fi mai breaza decat el, ii placea sa barfeasca pe socoteala altora. Trebuie sa recunoastem, insa, ca si viata lui Adrian se preta de minune la asa ceva.
De la doisprezece ani, de cand intra voiniceste la stapan si pana in clipa de fata, nu puteai deloc numara slujbele ce le incercase in sase ani. Colac peste pupaza, parasea regulat orasul - fara voia maicii sale sau a mahalalei, - isi pierdea urma cateva luni si aflai deodata ca intr-o noapte s-a reintors, zdrentaros ca un cersetor. Atunci, gurile rele se simteau la largul lor.
- E un derbedeu! Se vede cat de colo, ca ma-sa l-a adus de contrabanda... Nimic bun n-o sa iasa din baiatul asta. si Joita, barem, nu l-a lepadat! E o pedeapsa...
Adrian era cu totul altceva decat un derbedeu. Maica-sa il "adusese" ca orice femeie, care naste un copil, din mila Domnului, chiar daca lipseste uneori - ca in cazul lui Adrian - binecuvantarea bisericii. Cat despre prezicerile rautacioase ale mahalalei sau despre "pedeapsa" ce-o meritase maica-sa, mahalaua asteptand ca cerul sa-si rosteasca vointa, izbutea sa-si impuna spusele. Fapt ce smulgea lacrimi fierbinti sarmanei vaduve, care, auzind numai vorbe rele, ajunsese si ea sa-si creada feciorul un derbedeu.
Credea, dar se impotrivea in fata strainilor. Baiatul ei? Spunea adesea:
- Doamne, care-i crima lui? Nu bea, nu se bate, nici nu fura ca ai lor! Afemeiat nu-i catusi de putin. Citeste. Cu nasul in carti intruna. Atat! Acum c-o fi nesupus, ca-si schimba stapanii ca pe camasa si ca hoinareste peste munti si vai, da, e adevarat! Dar de asta sufar numai eu! De ce oare se amesteca si altii? Fiecare sa-si vada, mai degraba, de barna din ochi... Cuvinte drepte... intelepciune de femeie simpla... Dar ce stie biata lume despre dreptate, despre intelepciune? Le dispretuieste si se preda, bezmetica, nedreptatii ei, ceea ce nu impiedeca deloc pe Adrian sa-si urmeze calea.
Care drum? Ar fi tare greu de precizat, cu atat mai mult cu cat feciorul Joitei "spalatoreasa" nu si l-a ales niciodata. El se lasa, mai de graba, - condus, impins, aproape azvarlit. si o pornea patimas, neinteles, singuratic, din aceasta mahala a Brailei - ca dintr-o Sahara a spiritului omenesc - fara o calauza, fara un prieten, singur sa se tanguiasca, singur sa se bucure. A da din coate, pentru a-si face un rost bun in viata, i se parea un gand comun, josnic, aproape smintit, o lupta nesabuita ce preocupa toata puita omeneasca, dar pe el nu-l putea atinge.
ii spunea mamei:
- Un rost bun in viata? Adica sa nu traiesti decat ca sa devii un mare patron, un mare negustor? Oare pe lumea asta numai imbuibarea si bunastarea sa conteze? Acele sarmane fiinte, cu tine la un loc, sa nu vreti altceva decat sa-mi omor toate orele, toate zilele, toata viata, numai ca sa invat cum se face avere, ba chiar, pana la urma, sa si fac una? Atunci m-ati stima... Dar eu tin sa va spun, ca prea putin imi pasa de stima voastra si ca averea ma lasa rece.
Am in fata viata nesuferita a celor instariti. ii vad cum traiesc, ce iubesc, ce-i pasioneaza. Ei bine, nu-i invidiez. Pentru nimic in lume, n-as schimba sentimentele mele cu ale lor. astia sunt viermii omenesti. Maretia vietii le scapa pe de-a-ntregul...
Neintelegindu-l, mama ii obiecta:
- Ce dracu' intelegi tu prin"maretia vietii", cand esti un parlit ca si noi? E oare o "maretie" sa te spetesti muncind pentru doi lei pe zi si mancare, asa cum ma vezi ca fac? tie, care stai toata ziua cu nasu-n carti - de parca ai fi popa - ce-ti aduce citania asta? Ilie bacanul abia stie sa se iscaleasca si e milionar. Fa ca el mai bine. Sileste-te mai intai sa nu fi un zilier fara viitor si p-orma citeste cat oi vrea...
- Cu neputinta, mama, ii striga Adrian. Nu pot sluji, in acelasi timp, pe Dumnezeu si pe dracul!
- Dar, Doamne, care-i dumnezeul tau, saraca de mine! Unde vrei sa ajungi? Ce scop urmaresti?
- Nici unul! Traiesc in legea mea, cerand tot mai putin pentru burta, - mult, cat mai mult cu putinta, pentru sufletul si mintea mea...
- si ce ceri tu pentru sufletul si mintea ta?
Pana aici....
Aici se oprea, totdeauna, vesnica lor cearta. La aceasta intrebare a mamei, fiul se inchidea in sine. Zid chinezesc. Bariera de netrecut...
Degeaba incercase Adrian, timp indelungat, sa explice mamei lui cum intelegea viata: sa iubesti artele si libertatea; sa gusti frumusetile pamantului; sa nu fii in randul celor ce exploateaza pe oameni; sa te multumesti baneste numai cu strictul necesar; sa traiesti in dreptate si fratie; sa adori un prieten scump; sa faci cat mai mult bine in jurul tau... Pana aici... Mama Joita, desi miloasa si cu suflet darnic, ea, care muncea "cincisprezece ore in sir, pe zi, pentru doi lei si mancare", stia din patite ca viata hotaraste altfel.
Trista, fara o vorba, isi privea feciorul. si uneori ii spunea:
- Parca as fi gaina care a clocit pui de rata: nu pot sa-mi urmez copilul pe acolo unde trebuie sa stii sa-noti!
Nu se putea tine dupa un pui"de rata", in apele cristaline ale idealului, unde el plutea in voie. in schimb, ramasa pe mal, umila, nu-si pierdea din ochi ciudatul pui hoinar, care se deda la nazdravanii, de unde se inapoia totdeauna cu matele chiorainde, caci acele ape scanteietoare nu-l hraneau deloc; ba, il costau chiar scump, ca sa se scalde deseori in ele.
Adrian nu-si da seama deloc, asemenea pasarilor cerului, care canta si ciugulesc ce gasesc."Pasarea" lui mos Gavrila nu gasea insa nimic, oricat ar fi fost de putin pretentioasa. Atunci, mama-closca, care nu iubea aceste"balaceli", scormonea pamantul pentru amandoi, inzecindu-si sfortarile ca sa-si hraneasca bezmeticul adus pe lume.
Mahalaua fierbea, macar ca purtarea ei era oarecum ciudata. Ea gasea firesc, ca un baiat "de familie buna" sa stea pe spinarea societatii pana la varsta de douazeci si cinci de ani, daca se putea lauda cu o biata diploma. Se bucura din rasputeri ("Ah! feciorul sefului nostru de gara, o sa vedeti, o sa devie procuror!"), se imbata cu o fericire cladita pe propria-i mizerie, exact ca si multimea alegatorilor care striga "ura" si topaie de bucurie, cand isi vede sefii band sampanie in sanatatea ei! Dar daca se intampla ca unui copil, nascut din nenorocire intr-un bordei, sa i se aprinda in inima dorinta sincera de-a invata si ca acest copil sa aibe curajul de-a se impotrivi soartei sale, atunci gura mahalalei tabara pe el, inversunata: "Cum? Ce ?... Ce are ala de se grozaveste atata? Ce se pretinde ca stie? Nu-i mai breaz ca altul de teapa lui! Haide, haide!"...
Adrian nu facea pe grozavul, insa in ochii mahalalei orice incercare de-a te izola este socotita semetie, daca nu si mai rau. Adrian nu raspundea niciodata acestor nerozii. Tacut, isi spunea siesi: "Ei, da am pretentia ca inteleg mai multe decat altii ca voi. si ca-mi poate pielea mult mai mult decat viitorul vostru procuror!".
Lovitura pe care Adrian o primise in fata postasului, il durea vadit. Reintra in odaia lui si incepu sa-si cerceteze constiinta. Desigur, lasand la o parte barfeala propriu-zisa, mahalaua avea un pic de dreptate. Jumatate din timp, el batea drumurile sau citea, zi si noapte, ceea ce insemna acelasi lucru pentru niste oameni simpli. Acestia nu cereau decat sa te comporti ca feciorul sefului de gara, adica "sa citesti, ca sa devii procuror", sau si mai bine, sa ramai in turma, sa muncesti, sa te insori, sa faci copii si sa mori. Foarte limpede!
Ceea ce facea insa Adrian, nu era catusi de putin limpede: nu sta locului, cutreiera tara in lung si in lat, se inchipuia invatat, nu se incarduia cu nimeni si toca ultimele economii ale maica-sii, stranse cu pretul atator renuntari. Mai ales, nu i se iertau aventurarile pagubitoare, la Galati, Buzau si Giurgiu sau din regiuni mai indepartate, de unde se inapoia totdeauna fara o camasa, cu hainele in zdrente si mort de foame. Reintors acasa, gasea un schimb nou, pe care mama Joita il cususe noaptea, plangand.
Da, asa era! O recunostea el insusi, pe fata. Dar... "Cu ce sunt eu de vina, Doamne, daca asa sunt cladit?" si cum se induiosa de sine insusi, isi acorda circumstante atenuante. N-a dat el, oare, dovada de cumintenie, inca de la doisprezece ani? Nu s-a dus, singur-singurel, sa intre la stapan la varsta aceea? intai, la Kir Nicola, placintarul de-alaturi; apoi, la o mare bacanie; pe urma ucenic la Atelierele docurilor, hamal in port, baiat de alergatura la un armator, iar in ultimii doi ani sa invete, in sfarsit, meseria de zugrav, la care se oprise.
E drept ca hoinarelile si cartile - bai de lumina pentru suflet si minte - ii inghiteau repede toate slabele castiguri, aruncindu-l iarasi in spinarea bietei sale mame. Dar...
Ah!, acest "dar", care-i revenea pe buze neincetat, ca o suprema scuza, cui sa-l spuna? Pe ce piept de prieten sa-si culce capul, plangand si gemand incetisor: "Dar iubesc acele lucruri... Ele imi sunt toata viata. si daca cineva mi le ia, viata nu mai are nici un sens pentru mine; sufletul mi s-ar cufunda intr-o bezna de nepatruns!"...
Singur in camera sa, cu capul intre maini, Adrian se intreba in gand: "Cui s-o spui? Unde-i prietenul, prietena, fiinta omeneasca in stare sa m-asculte si sa ma-nte-leaga? Sau, poate, nu cumva sunt nebun?"
Se ridica greoi, se incalta si iesi, in curte, liliacul in floare imbalsama aerul. isi afunda fata intr-un buchet mare, inchise ochii, sorbindu-i adanc mireasma.
Mama-sa era inca pe prispa si-si privea mainile arse de lesie. Adrian i le lua incetisor si le saruta.
- ti-e ciuda tare pe mine?
- Nu... Nu pe tine... Ci pe soarta noastra. Tu nu esti rau, o stiu...
- iti fagaduiesc sa muncesc fara intrerupere. Ma impac cu zugravitul. Sunt mai liber. Dealtfel, uite, din ultimul drum in Dobrogea, am adus cincizeci de lei, pe care i-am pus deoparte in mai putin de trei saptamani. Aseara, nu mi-ai dat ragaz sa-ti spun. Iata-i. Pentru mine nu pastrez decat un leu.
Miscata, mama cuprinse capul fiului si-i saruta ochii.
- Da! simt ca esti baiatul meu!
O voce ragusita raspunse acestei revarsari de dragoste a doua inimi:
- Oh! indragostitii ! N-a gresit cine a spus ca nu trebuie sa te bagi intre parinti si copii, cand se ciorovaiese... Totdeauna sfarsesc prin a face pace.
Era mama Ioana, proprietareasa casei, o biata proprietareasa a sase odaite, insirate ca niste cutii si spoite cu var, care-i aduceau douazeci de lei pe luna. Vaduva, spalatoreasa ca si mama lui Adrian, parasita de copii si muncind din greu ca sa-si duca zilele, mama Ioana isi oprise o camaruta in fundul curtii, unde sa-si planga batranetea. Dar si ea avea o speranta: Leana, fata ei, ultima dintr-o liota de copii, croitoreasa iscusita, care lucra de doi ani la Bucuresti, ca sa invete mai bine meseria. Fusese in copilarie prietena de joaca a lui Adrian si, dupa dorinta parintilor, logodnica lui de maine. Dealtfel, se si spunea ca odinioara cei doi copii se indragisera foarte mult, fiind de aceeasi varsta si temperament navalnic. De atunci, insa, cursese multa apa pe Dunare, asa ca azi nu se stia precis ce poti sa mai crezi despre dragostea lor de ieri.
Cu ocazia sarbatorilor ultimului Craciun, in timpul unui scurt popas in casa parinteasca., Leana se rostise impotriva casatoriei cu un vagabond. Adrian ii dase dreptate, putin mahnit, desi nu se gandea deloc la insuratoare. Mama Joita care se gandea, chiar foarte mult, era tare amarata din pricina asta. Sarmana femeie isi pusese toate sperantele in aceasta casatorie, care avea sa-i adune feciorul de pe drumuri, creindu-i un camin. Cat priveste pe mama Ioana, starea de nehotarare si rezerva ei fata de nestatornicia lui Adrian, spuneau mult.
si iata ca situatia trebuia, chiar azi, sa se limpezeasca, prin sosirea Leanei. Ea isi instiintase mama si pe Adrian ca parasea definitiv Bucurestii si venea sa se aseze, pe cont propriu, la Braila. Lucru hotarat, dealtfel, de multa vreme. Scrisoarea primita de Adrian in dimineata aceea (destul de prietenoasa, desi cam rezervata), aducea numai vestea sosirii ei la amiaza. Mai mult ca sa faca placere prietenei de altadata, decat s-o hotarasca la maritis, Adrian aparu"scos ca din cutie". Vesela, mandra de "domnisoara" ei, pe care o si poreclise "bucuresteanca", mama Ioana il intreba:
- Ei, te duci s-o intampini la gara?
- E ceea ce vreau sa fac, daca dumneata n-ai nimic impotriva, raspunse Adrian.
- Daca o sa fii cuminte, poti sa te duci.
- Totusi, imi dai voie s-o sarut?
- Cu bagare de seama...
"Zece Mai", mare sarbatoare nationala! Cum mai avea o ora pana la sosirea trenului, Adrian facu un lung inconjur pe strada Carantinei si bulevardul Cuza - drumul sau preferat cand mergea in oras, de cand maica-sa se mutase in urata strada Grivitei, cale dreapta spre deocheata Comorofca, pe care o egala in crime si murdarie, fara sa se mandreasca insa cu un"Codin".
Pe bulevard, parada mare, defilare de cavalerie, cu sabii sclipind in bataia soarelui, trompete, piepturi inzorzonate cu decoratii. Adrian isi intoarse ochii cu dezgust: fata de atari manifestatiuni, se simtea mai strain chiar de s-ar fi petrecut pe luna. Dar, dezgustul sau se preschimba in revolta, cand vazu, putin mai incolo, o banda de liceeni maimutarind pasul militar, cantand imnul regal si strigand dinaintea unor magazine: "Jos jidanii!".
De pe trotuarul unde se afla, Adrian zari printre manifestanti un fost coleg din scoala primara, acum "elev intr-a sasea" si plescar notoriu. Vru s-o stearga repede, dar celalalt, desprinzindu-se din grup, se apropie de Adrian si-i striga, cu ochii injectati:
- Hai, Adriane, vino cu noi!
- Ce sa fac? intreba el, mirat.
- Pe dracu! E "Zece Mai"! Oricine trebuie sa arate ca simte romaneste!
- si tu o arati strigand: "Jos jidanii?"
- Desigur... Ca orice bun patriot!
- Atunci eu nu tin sa fiu "bun patriot", conchise Adrian.
Liceeanul se departa, urland:
- Afara cu fanariotii!
Presupusul fanariot era Adrian, al carui tata fusese grec. Zambi, gindindu-se ca "patriotul" era bulgar, dupa mama, o bulgaroaica sarmana si cumsecade, pe care barbatu-sau, un betivan "roman get-beget", o batea in fiecare zi.
Sosind prea devreme la gara, Adrian se retrase la bufet, ceru o cafea, aprinse o tigare si se gandi la prietena sa.
ii era dor de ea, mai mult decat de insuratoare. isi aducea aminte de copilaria lor voluptoasa, cand, mamele plecate la munca, Adrian se furisa in odaia Leanei, ii citea Paul si Virginia, si o manca din ochi. Leana, inca in pat, se lasa mancata, jucand comedia nevinovatiei. Dar Adrian, care nu se prefacea, isi adulmeca prada timpurie. Acest baiat nu cunoscuse deloc inocenta, puritatea, - daca prin asta se intelege ignoranta banuielii trupului. La varsta de zece ani, vazuse si ghicise tot; la cincisprezece, era barbat in toata puterea cuvantului. Asta nu i-a daunat, dimpotriva, deveni si mai sanatos. si descatusat de tulburarea carnii, care copleseste fiinta omeneasca si-o impiedica sa se implineasca, el isi luase zborul catre inaltimile care ne cer, spre a fi intelese, un suflet pe de-a-ntregul descotorosit de aceasta povara bolnavicioasa.
Adrian, impulsiv, salbatic, strain la morala ce i se facuse si supus orbeste legilor creatiunii, se purta, in toate imprejurarile, fara sa se sinchiseasca de ceva. Aci se afla intreaga sa inocenta - barbara - pe care o dovedi, indata ce Leana cobori din tren.
N-o mai revazuse de doi ani. O simti femeie pe masura si numaidecat se aprinse. Mintea i se tulbura, inima-i zvacni ca unui leu turbat intr-o cusca stramta, iar sangele clocotind isi plimba torta aprinsa, din crestetul capului pana-n varful picioarelor. Avea si de ce. Blestemata de Leana - o manza nascuta dintr-o romanca si un tatar, amandoi din flori - era facuta mai mult pentru dragoste, decat pentru croitorie, cu trupul ei modelat in iadul dorintei, talia supla ca de sarpe si figura de indiana, cu ochi oblici, ale caror luminite ucigatoare tintuiau locului pe trecator.
Bietul baiat - cu gura chinuita de dorinta de-a musca, cu ochii impainjeniti de un abur dens, din pricina fierbintelii nebune ce-l apucase - nu scoase o vorba. impinse pe Leana cu bagajul ei intr-o trasura si, indata ce ajunse pe strazile intortocheate ale mahalalei, pustii la acea ora, sari de gatul prietenei si o musca insetat.
"Bucuresteanca", asa cum se credea, Leana uita de birjar si-i trase un nechezat, cum numai la Braila se poate auzi, in barcile care aluneca seara pe Dunare sau la umbra duzilor, in dupa-amiezile cu arsita. Asta nu inseamna ca nu-i placuse, (nici unei femei sanatoase nu-i displace asa ceva), insa o duruse tare. si ca sa-i dovedeasca originea braileana, ea ii carpi indata o palma, ca pe la noi.
- Na! sa te inveti minte, alta data sa mai dai buzna.
- Daca-i numai pentru atat - se amesteca birjarul - apoi o sa te ia mai domol, dar sigur...
Birjarul insusi fusese indragostit de Leana, pe vremuri. Acum se insurase si avea copii. Ea i-o reaminti, cu asprime:
- Cauta-ti de drum, pacatosule, uiti ca esti inhamat?
- Fiecare la randul sau. Ca maine o sa pui saua pe Adrian.
- Pe basbuzucul asta? Niciodata ! Mai intai c-ar fi un barbat foarte rau. Cel mult, l-as putea iubi...
- Norocoaso! Pe mine nu m-ai vrut.
- Tu, tu nu esti decat unul din cei ce fac burta mare la fete. Ca tine, puzderie pe toate drumurile, ca urzicile! Adrian n-auzea nimic, ii lasa sa trancaneasca, si, ca un caine, tacea si adulmeca.
Pe strada Grivita, uruitul trasurii stranse toate cotarlele, toate mahalagioaicele, care tocmai pranzeau in curte. Navalira la porti, mestecand ultimul dumicat, stergindu-si buzele cu poala sortului, de grasimea fripturii de miel.
Coborand din trasura, Adrian auzi pe una dintre cumetre spunand:
- Oricum, ar fi o pereche minunata... Pacat ca el e o mare haimana!...
Cateva ore mai tarziu, Adrian se scula furios:
- Nu, nu! Viata-i asta, tot invirtindu-ne neincetat in jurul aceleiasi chestiuni otravitoare? Eu o sa plec intr-o zi, de-a binelea!
Iesi trantind poarta de la strada, spre marea curiozitate a cumetrelor, care, pe vine, dinaintea caselor, rontaiau seminte de floarea-soarelui.
"Chestiunea otravitoare" care-l silise pe Adrian sa plece glont, o cunoastem.
Dupa imbratisari, dupa o masa imbelsugata, luata laolalta in curtea stropita si maturata, cele doua mame si tanara "bucuresteanca" deschisesera asupra lui Adrian tirul incrucisat al bateriilor lor, intai mai domol, apoi fara ragaz, ca o mitraliera:
- Trebuie sa te-astamperi... Sa-ti faci un rost... Fiece lucru la timpul sau... De-ajuns cu atata haimanalac... Scutit de serviciul militar (fiu unic la mama vaduva), in curand insuratoarea... Leana e colea, oricand gata... Destoinica... La optsprezece ani, si-a croit un drum in viata... Fata cumsecade... isi intretine mama... Castiga mai mult decat un barbat... O partida buna.
Leana, la randul ei:
- si la ce bun atata citanie, atata umblet prin tara? La Bucuresti, oamenii nu citesc decat jurnalele, si doar e Capitala!... E primejdios sa stii prea multe, - se spune pe-acolo, la Bucuresti... Cica asta te impinge sa visezi la un ideal. Ori, nu exista un ideal. O spun eu, care ma intorc din Capitala!... invata-ti bine meseria, fa-te patron si castiga banet, iata idealul!
Mihail - Partea 01
Mihail - Partea 02
Mihail - Partea 03
Mihail - Partea 04
Mihail - Partea 05
Aceasta pagina a fost accesata de 2884 ori.
