Mihail - Partea 02
de Panait Istrati
Adrian isi plimba privirea de la una la alta, zicindu-si: "Doamne, cat de urata e lumea!".
Si neputand sa mai rabde, se duse, lasindu-le pe toate trei intr-o intelegere cordiala.
Afara, fermecatoarea strada Grivita, cu pietre colturoase ce-ti gaureau talpile; nor de praf ce-ti ardea ochii; ciorchine de mahalagii de toate culorile, in fata portilor, care-si aruncau epitete; soare urat; cer spalacit. Salcamii in floare pareau ca ei insisi se tanguiesc.
Cu mainile-n buzunar, privirea atintita in varful pantofilor (spre a nu fi obligat sa salute in dreapta si stinga), Adrian se indrepta agale spre Comorofca: "Ah, daca l-as avea barem pe Codin! M-as duce cu el in balta... As uita putin de mine... Dar, vai! nici un Codin. Nici un prieten!"
Apoi: "Tii! L-am uitat pe kir Nicola"...
si brusc o carmi piezis spre dugheana placintarului, pe care nu-l mai vazuse de-o luna. Ca sa-i faca placere fostului stapan si cum se afla in cele patruzeci de zile de dupa Pasti, Adrian il saluta cu un "Christos a inviat!" pe greceste.
- Adevarat c-a inviat!... cu tine odata... raspunse kir Nicola, vesel. Ce-ai devenit, bre Adriani? De-o buna bucata de vreme, nu te-am mai vazut...
- Am fost in Dobrogea, kir Nicola. Ah, acolo e un adevarat colt de Orient!
- Ei, merge cumva mica ta meserie de zugrav?
- Da, cum nu! Cred, insa, ca n-o sa ajung niciodata sa zugravesc catedrale; nu sunt tare la desen...
Voind sa se aseze, observa:
- Totul e plin de faina, la tine...
- Ei, da! pulaki-mu (puisorul meu), ca intr-o placintarie de "albanez puturos"! si tu esti ferches, ca un domnisor de pe strada Regala. Se vede ca "bucuresteanca" te-a scos din minti... Ma duc sa-ti caut un scaun.
Abia in clipa aceea Adrian observa ca in placintarie se mai afla cineva: un om care citea stand pe-o banca si a carui figura, aplecata asupra paginilor, era cu desavarsire ascunsa de sapca.
Un om! Exista oare o fiinta mai banala decat un om? Te poate interesa cutare lucru, mai putin decat un om?
Te poti indoi de orice ar fi, mai mult decat un om? Chiar daca-i un om care citeste. Toata lumea citeste. Urmeaza ca trebuie sa prinzi ele umeri pe un om care citeste, sa-l tintuiesti de zid si sa-i spui: "Ramai asa, sa te privesc in ochi?".
Oh, a privi un om in ochi, nu-i un lucru dintre cele mai usoare. Ochi ca acestia poti intalni mii si mii. Privirile lor se incruciseaza cu a ta, pe durata unei clipe si apoi trec mai departe, la dreapta ori la stanga ta, nemaivazandu-i niciodata, ca si privirile acestor cirezi de boi manate la abator.
si printre acesti ochi, printre aceste priviri se afla desigur cele ce pot privi in inima ta, intelegand-o. Dar ei trec pe de laturi. si tu treci... si, in rastimpul unei clipe, ne-am pierdut un prieten care ne era harazit, prietenul unic pe care viata il sorteste oricarei fiinte omenesti, oricat de josnica ar fi, prietenul care vine sa-ti dea bogatia inimii sale, despovarand-o pe-a ta. L-am pierdut. Caci suntem mai prejos decat cainii, care se intalnesc in drum, se miros si-si spun: "Stai putin sa te privesc! Esti un biet animal, care-mi semeni: poate ai ceva sa-mi spui, un lucru vesel sau trist, dar care ma priveste deopotriva, fiindca sunt din acelasi neam cu tine".
Un om? Poate sa vorbeasca treizeci si sase de limbi, inclusiv esperanto, dar, atunci cand ar vrea sa se adreseze altuia, el nu este sigur ca o sa fie inteles. Nu are nici macar curiozitatea cainelui. Pentru ce sa te apropii de-un om? El poate sa n-aiba aceiasi parere cu a ta (fiindca oamenii au pareri) si atunci trebuie sa-l omori sau sa-l lasi singur, ceea ce in fond e acelasi lucru.
Adrian il privea pe omul care citea, dar acesta nu se uita la el. stia ca nu merita osteneala sa privesti un om, mai ales un om care era "dichisit ca un domnisor de pe strada Regala", in timp ce el...
El era aproape in zdrente, cu ghetele peticite si pline de noroi, o camasa intr-un hal fara hal, iar parul in late mari, pe tample si la ceafa, intocmai acelor derbedei de pe strada pe care nu catadicsesti nici macar sa-i scuipi. Se opreste oare vreodata cineva la asemenea napastuiti?
Desigur, nu putea fi vorba de un om, in asemenea zdrente, chiar daca tinea o carte in mina!
si apoi, presupunand ca vrei sa vorbesti unui atare necunoscut, nu ai cum s-o faci. Buna-cuviinta te opreste sa te duci de-a dreptul la el si sa-i spui: "Iertati-ma, domnule, as vrea sa vad ce cititi".
si dupa ce ai vazut: "Ah, dumneata citesti cartea asta? Dar o carte ca aceea pe care o tii dumneata in maini, nu se citeste nici in strada Grivitei, decat intr-o familie de oameni extraordinari! Astfel de oameni, eu ii socotesc niste astri, eu... Dumneata esti un astru, domnule! si pentru ca sunt singurul in stare sa te inteleaga aici, in mahalaua Brailei, facem parte din aceeasi familie. Binevoiesti, deci, sa-mi spui cine esti si ce gandesti despre starea jalnica in care te afli?"
Nu. Nu poti vorbi atat de nepoliticos. Trebuie sa te recomande cineva. Dar cine ati vrea sa slujeasca de mijlocitor, intre doi astri. Un al treilea astru?
stii ca ai haz! Dumneata crezi ca astrii cresc, la Braila, ca ciupercile?
Adrian, care nu era politicos din fire, se apropie cu indemanare de omul care citea cu cartea pe genunchi si arunca o uitatura de lup pe paginile deschise. Foarte necinstit din parte-i. Dar merita sa fii, cateodata, necinstit in viata...
Cartea era o opera, in frantuzeste, ilustrata: Jack de Alphonse Daudet. si pe umarul cititorului, Adrian zari, in acelasi timp, o alta ilustratie mult mai stralucita: un paduche mare care mergea ca un ratoi ghiftuit...
"Oare numai pentru atata lucru m-ai pregatit pana acum?" va spune cutare cititor. "Da, prietene! Ca sa ajung aici, te-am pregatit. Dar cand asta nu-i o inchipuire literara, ci viata insasi - viata frumoasa, viata urata, viata feroce - crezi ca-i putin lucru? Vazut-ai, oare, multe cazuri asemanatoare? Cunoscut-ai multi oameni care devorau arta, in timp ce ii devorau paduchii? Cat despre mine, dupa ce am hoinarit, timp de treizeci de ani, din Orient spre Occident; dupa ce am trait in mii de chichinete si mi-am frecat coatele de toate neamurile pamantului; dupa ce am cazut in mii de bezne si am primit mii de scuipati in fata, eu n-am descoperit decat omul asta, care pretuieste cat universul intreg!"
Ceea ce dezlantuieste pasiunea prieteneasca a lui Adrian - pasiune ce mocnea in fundul inimii sale - fu ca acest paduchios citea in frantuzeste si ce autor! Acelasi pe care-l descoperise si el tot cu ajutorul duiosului si omenescului Jack, atat de mizerabil tradus in romaneste.
Sa fii o sluga nenorocita, cu cinsprezece lei pe luna, la un placintar ingalat, din strada Grivita, in vecinatatea acelui cuib de apasi, unde pe atunci era o fala pentru orice flacaiandru sa spintece burta primului concetatean care cutezase sa-l contrazica; sa fii o fiinta umana inghitita de intunecimile mocirloase ale mlastinilor sociale, zdrobit de nedreptate si mizerie, si sa citesti in frantuzeste, in fata lui Adrian, care isi avea experienta proprie, - asta era o minune. Nu-i venea sa creada. De-aceea si spuse:
- Dumneata citesti aceasta carte sau te uiti la poze? Omul ridica incetisor capul, ca si cum s-ar fi intors din abisuri interplanetare, unde-i bine sa te desfatezi, se uita ia Adrian cu o privire stinsa, ce venea de la mii de leghe departare de orice privire dumnezeiesc de prietenoasa si-i raspunse intr-o romaneasca tare schilodita, cu un usor suras pe buzele-i crapate:
- Uitat poze.
Apoi, clipind de doua sau trei ori, fara sa vada sau sa presimta ceva - fara sa.ghiceasca fratele, prietenul, propria sa umbra ce-l cauta de cand lumea - isi lasa capul in jos si se cufunda din nou in Elizeele tainice ale oricarui paria, care se adapa, se imbata si traieste cu arta. Dar privirea lui Adrian - privire de prieten singuratic, care niciodata nu se indoise de existenta prieteniei, pentru care se nascuse si pe care o astepta asa cum mugurul asteapta soarele ca sa imboboceasca - privirea lui Adrian rupsese dintr-o data valul greu ce-i acopereau ochii si inapoia acestui val el surprinse zvacnetul vapaii pe care nici o deznadejde n-ar fi stiut s-o stinga. Pentru prima oara, Adrian se simti arzand de focul Dragostei, care depaseste viata si supravietuieste mortii.
Prietenul, prietenul lui se afla acolo.
Kir Nicola, intorcindu-se cu scaunul si prinzind frantura de conversatie romaneasca intre Adrian si sluga sa, striga pe greceste:
- Mai, Adriani, el nu stie romaneste, cunoaste insa bine limba tatalui tau. Vorbeste-i greceste. Iata unul cu care ai sa te intelegi de minune; e din rasa ta.
Aceasta destainuire, pornita de la un om cumsecade, nu marea cu nimic siguranta lui Adrian, care ramasese pe ganduri, aproape nepasator. Nu acelasi lucru se intampla cu cel care citea. La randul lui, avea presentimentul unei furtuni pasionale, ce se apropia, mai ales cand kir Nicola i-se adresa, spunand:
- Uite, Mihaile! Asta-i tanarul care se hraneste cu visuri si de care ti-am pomenit zilele trecute.
ii vorbise despre el? si ce crezuse Mihail? Ca incredere ar putea sa acorde prizonierul condamnat ia munca silnica pe viata, spuselor unei fantome care i-ar intra in celula si i-ar spune: "Iesi de-aici!... Esti liber!..."
Mihail inchise incetisor cartea, insemnand pagina eu un bat de chibrit. Apoi, fara sa se miste din loc sau sa rosteasca ceva, cam plictisit de intrerupere, cerceta pe Adrian cu o privire mai vioaie, surizindu-i prietenos. Dar atat privirea, zambetul, cat si infatisarea lui pareau sa raspunda, categoric: "...Un tanar din rasa celor care se hranesc cu visuri?... Nu-mi vine sa cred..."
Adrian nu dadu nici o atentie acestei comportari sceptice. O intelegea. Cu mainile in buzunar, umbla incoace si incolo prin placintarie. isi privea cand picioarele, cand strada. O senzatie de fericire si de teama il furnica, in acelasi timp.
Instinctiv, era incredintat de valoarea descoperirii facute, simtea alaturi omul din "rasa" sa, prietenul pe care soarta i-l trimisese de departe, Dumnezeu stie de unde, si pe care rautatea omeneasca il uratise, spre a-i ascunde mai bine virtutile, intocmai ca in basmul in care vrajitoarea prefacea armasarii "cu douazeci si patru de aripi", in gloabe rapanoase, ca nu cumva sa-i recunoasca Fat-Frumos.
Se gandea: "Ce pot sa-i spun acestui om? Cum sa-l inhat?"
si stingherit, trase cu coada ochiului la costumul lui nou, nepotrivire strigatoare in fata mizeriei lui Mihail. Apoi, cum doi albanezi, prieteni ai placintarului, navalisera in dugheana, razand in gura mare si glumind, Adrian profita de taraboi si o sterse afara, fara sa scoata o vorba.
Alerga cat il tineau picioarele spre casa, care se afla cu doua numere mai jos de placintarie, navali in bucatarie si-si schimba hainele bune cu o bluza murdara si pantaloni de lucru, o sapca patata de var si niste pantofi scalciati, care se asortau cu restul.
Vazindu-l plecand in halul asta, Leana il crezu nebun:
- Ce te-a apucat, Adriene?
- Vin indata. M-am intalnit cu stapanul meu si are nevoie de-o mana de ajutor. Ma intorc intr-un ceas; o sa mergem asta-seara sa vedem focul de artificii. Spune-i si mamei.
si o zbughi, fara sa astepte raspunsul.
Reintra in placintarie, cu un aer linistit. Kir Nicola, care ciocnea un pahar de vin cu prietenul lui, pufni in ras: - Ei bine, ce inseamna imbracamintea asta caraghioasa?
Adrian raspunse, aprinzindu-si o tigara:
- Iata ce-i: trebuie sa car niste material la lucrarea care se incepe maine si am venit sa te rog ca sa-mi da: pe omul tau, ca sa m-ajute o clipa.
Mihail, care-si reincepuse cititul, ridica mirat capul.
- Cu draga inima, striga kir Nicola. Azi e sarbatoare, n-are ce face. Du-te Mihail.
Iesira impreuna. Adrian lua directia portului.
La acea ora, mahalaua, intrand in zodia dezmatului national, isi urla bucuria turbata, trufia ucigatoare si prea plinul de viata dornica de incaierari, prin mii de guri si sute de instrumente cu coarde si de suflat. Cantece, pocnitori, flasnete, viori, zbierete si injuraturi porcoase se inaltau de pretutindeni si mai ales din Comorofca, ca niste blesteme asurzitoare pentru sensibilitatea lui Adrian. Ei isi astupa urechile si inchidea ochii, spunindu-si in sine ca seara nu se va sfarsi fara cativa morti si raniti, cum se intampla deobicei in zilele de sarbatoare. in fata carciumelor tixite, flacai si haimanale cu priviri atatatoare se faleau cu cutitele bagate in teaca, atarnate la brau, cu o crenguta de liliac sau o muscata la ureche sau intre dinti, cu un picior pe scaunel, ochii iesiti din cap, lovind intruna cu pumnii in masa, cerand vin, tuica, otrava.
Ca sa scape de acest iad ce-l jignea, Adrian se indrepta cu pasi hotarati spre Vadul Dunarii. Mihail isi varase cartea intr-unul din buzunarele hainei si mergea la stanga lui Adrian, cu pasi mici, anevoiosi, din pricina cizmelor butucanoase. Era mic de statura, indesat, capatanos, fata rotunda, parul negru si mustata blonda. Sa tot fi avut vreo douazeci si cinci de ani. Abia ajungea la umarul lui Adrian, care profita de situatie si-l spiona in taina, ca sa se incredinteze ca avea de-a face cu un om binecrescut, simplu, natural, caruia doar zdrentele de haimana de pe el ii dadeau o infatisare jalnica.
indata ce se aflara in singuratatea Vadului, Adrian isi incetini pasii si-i oferi lui Mihail tabacherea cu tutun. Acesta o primi cu un gest usor de sfiala. Rasucindu-si tigarea, un zambet, putin zeflemisit, lumina trasaturile regulate ale chipului nordic al lui Mihail. Adrian il observa si-l intreba fatis:
- La ce te gandesti acum?
Mihail atinti asupra curiosului ochii sai caprui, cu pleoape mari:
- tii atat de mult sa stii?
- Mult, daca nu ti-e peste mana!
- Nu stiu daca o sa te bucure!
- N-are a face! Da-i drumul! starui Adrian, dand din cap.
Ah! cat ar fi dorit sa primeasca o lovitura de pumn, drept in piept, de la Mihail, un cuvant aspru, ceva care sa-i alunge temerile ca acest om ar fi total nepasator, sa intrezareasca posibilitatea unei confruntari, in care se simtea de pe-acum invingator. Cersea aceasta confruntare, cu o privire insetata de prietenie. Mihail ii iesi in intampinarea dorintei. Oprindu-se ca sa-si lipeasca tigarea, cazu o clipa pe ganduri, apoi surazand intruna:
- Ei bine, gandesc ca in tara voastra, insisi "visatorii" cer patronului ajutorul slugii sale, ca si cum ar fi vorba de un cal sau magar, adica fara sa le pese daca sluga primeste sau nu... Exact cum ai procedat in cazul meu.
- E adevarat! raspunse Adrian, foarte calm. Am insa o scuza, care ma salveaza: l-am mintit!
Mihail, care-si aprindea tigarea de ia Adrian, se dadu indarat mirat:
- Cum l-ai mintit?
- Foarte bine: nu e vorba de carat nici un material. Voiam cu tot dinadinsul sa ma plimb putin cu dumneata si i-am jucat festa. Dar, sa mergem! O sa ne ducem in port, ca-i pustiu astazi.
Mihail ramase cu gura cascata. Spuse:
- Nu nu merg intr-acolo. De ce vrei sa te plimbi cu mine?
- si de ce nu?
- Pentru ca nu se aleg oameni ca mine, atunci cand vrei sa te plimbi.
si rostind aceste vorbe, isi desfacu bratele, cu un gest care oglindea halul strigator in care se afla. Adrian simti cum i se strange inima. il apuca de brat.
- Prietene, te-am ales ca sa ma plimb cu dumneata, fiindca ma interesezi ca om. Nu cred sa fii ceea ce...
- Nu te mai osteni cu ceea ce as putea fi sau nu. inainte de toate, nu sunt un obiect de curiozitate!
- Nici nu te iau ca atare; dimpotriva, ca pe un om pe care-l admir...
Mihail incrucisa bratele, cu violenta:
- Daca nu-i o gluma, ceea ce-mi spui, te intreb: ce admiri la mine? Paduchii !
Adrian fu cat pe-aci sa planga de ciuda. Drept in fata lui, cu bratele incrucisate, cinstit in impotrivirea sa, sarmanul Mihail se apara de propriul sau bine, nevrand sa inteleaga ceva. Adrian, cu deznadejdea in suflet, se rezema de-un copac si incerca sa patrunda misterul acestui om destept, care-si inchidea ochii, sa nu vada ca afara e ziua. De n-ar fi fost sinceritatea-i sfasietoare ce i se citea pe figura, Adrian l-ar fi invinuit de cinism. Dar Mihail avea si el tot dreptul sa se puna la adapost, stiind prea bine ca nu intalnesti la orice colt de strada ochi in stare sa vada ce se ascunde sub niste zdrente pline cu paduchi. De aceea prefera sa ramana mai degraba singur, in contemplarea ranilor inimii sale, decat sa admita privirile iscoditoare ale primului venit, chiar de-ar fi fost ele ale vreunui baiat plin de bunavointa.
Mihail avea avantajul ca se exprima cu usurinta in greceste, pe cand Adrian era silit sa-si caute cuvintele, mai ales intr-un dialog neobisnuit. Totusi, nu se dadu batut. ii spuse brutal:
- Mihaile, degeaba te prefaci: te recunosc! Celalalt tresari:
- Ce recunosti? Visezi...
- Ba da, recunosc un alt om, sub zdrentele puturoase in care viata te-a inghesuit.
si-l trase brusc de haina.
incoltit, nobilul strigat pe numele sau, tremura sub vestmintele vagabondului. Pali, ca un vinovat in fata judecatorului de instructie, care-l banuie. Dar asta il indarji si mai mult in refuzul de-a fi recunoscut intr-o situatie pe care o socotea injositoare.
si Mihail continua, silindu-se sa-si ascunda tulburarea:
- Dumneata nu m-ai intrebat, daca ti-as fi ingaduit sa-mi vorbesti cu atata nesocotinta!
- Nu aveam nevoie de ingaduinta dumitale. Am folosit un drept...
- si care-i acest drept?
- Acela de-a nu ramane nepasator in fata nedreptatii.
- Dar eu nu-ti cer nici un act de dreptate. Ma aflu aci, langa dumneata, trimes de patronul meu, ca sa te ajut in munca. Sunt gata s-o fac si nimic mai mult.
- Nu, Mihaile! Ma vei ajuta intr-o munca mult mai inteleapta: aceea de-a ma ajuta ca sa te inteleg si sa invat de la dumneata ceea ce vei fi stiind in chip stralucit. Iar mie imi ramane sa te slujesc si sa te iubesc.
Aceasta replica il puse pe Mihail pe ganduri. Se cazni sa ocoleasca privirea iscoditoare a lui Adrian, care, crezindu-se victorios, facu prostia de a fi lipsit de tact - ca dealtfel totdeauna in viata sa, cand fu vorba de prietenie - si forta lucrurile. Se arunca asupra prazii, adaugind:
- Vei parasi de indata vagauna infioratoare, unde am slujit eu insumi, acum patru ani, si vei veni cu mine... iti voi arata cum se traieste in mod liber...
- Esti nebun! striga Mihail, privindu-l drept in fata... Habar n-am cine esti.
- inca nu ma cunosti?
- Cum "inca"? Nu te cunosc deloc... Nu poti cunoaste un om, intr-un ceas.
- Pacat! facu Adrian, trist, plecindu-si capul. Gandeam ca pentru a iubi un om, timpul n-are insemnatate.
- Da, dar ca sa iubesti un om, trebuie mai intai sa-l cunosti.
- Tocmai contrariul trebuie spus: ca sa poti cunoaste un om, trebuie mai intai sa-l iubesti. Cei care ne intereseaza, se fac iubiti, si prin asta ei se predau noua, ni se fac cunoscuti. Cred ca numai dragostea deschide toate inimile.
Mihail il masura pe Adrian cu o aruncatura de ochi afectuoasa si nelinistita. Deodata il intreba, gafaind:
- Cine te-a invatat toate astea?
- Nimeni... raspunse Adrian cu naturalete.
- Unde le-ai citit?
- Mai intai in inima mea.
Mihail se uita la Adrian cu o uimire vecina cu uluirea, ii spuse:
- Presupunand ca ai simti intr-adevar ceea ce rostesti, ce vrei de la mine?
- Vreau sa te prezint mamei, care-i buna si accepta tot ce-i cer. Apoi, iti vei parasi locul si vom trai laolalta, muncind ceva mai usor, dar mai bine platit si mai liber decat esti in clipa de fata. si vom fi prieteni. Dumneata esti singur pe lume. Eu, la fel, desi o am pe mama. O sa fii al doilea copil al ei, fratele meu mai mare. Iata ce vreau! Iata ce nu-mi da pace.
De asta data, Mihail crezu ca Adrian aiureaza. Surase cu bunatate si raspunse:
- iti multumesc pentru frumoasele sentimente ce-ti inspira mizeria mea, dar esti un romantic care isi ia iluziile drept realitate. Pe asta, dumneata n-o cunosti si nu-ti doresc sa incepi s-o cunosti pe propria-ti piele. Haide, lasa-ma sa-mi regasesc"vagauna".
si-i intinse mana, adaugand:
- Oricum, iti voi pastra o frumoasa amintire. Adrian ii lua mana intr-ale sale. si el simti, de indata, mana-prietena, mana pe care-ti place s-o pastrezi cat mai multa vreme, o vesnicie, - mana pe care o deosebesti, cu ochii inchisi, dintr-o mie: fluidul ce-l degaja neinselandu-te niciodata. Niciodata! El o pastra indelung, cu capul plecat, ochii pe jumatate inchisi, ca si cum ar fi ascultat ordinele unei forte nemaipomenite, superioara celei omenesti. Apoi, revenind la nesuferita clipa a momentului de fata, spuse:
- Te las, Mihaile, sa te inapoiezi la starea jalnica in care te afli, de vreme ce gandirea dumitale este atat de intunecata de mizerie, incat nu poti sa mai crezi in izbavire prin Dragoste; dar sa stii ca nu mizeria este aceea care naste in mine sentimentele descifrate de dumneata. Mizeria materiala a unei fiinte omenesti nu-mi provoaca decat mila, in timp ce pentru dumneata eu am resimtit, din prima clipa, dragoste si admiratie. in ochii mei nu esti un strivit de viata, ci un puternic. si chiar daca te-as fi intalnit sub infatisarea fastuoasa a unui print, te-as fi revendicat ca pe ceva cuvenit mie, fiindca eu nu recunosc decat o singura obarsie, o singura fratie: aceea a oamenilor insufletiti de sentimente asemanatoare, atat la bine cat si la rau. Acum du-te si fii sigur ca nu mai esti singur.
Adrian ramase pironit locului. il urmari cu privirea pe Mihail, care-si tara bocancii, infioratori ca o protestare a dreptului sau sfant la o viata mai buna. Cand ajunse in coltul Vadului Dunarii, Mihail intoarse capul spre Adrian si - in rastimpul a trei secunde si a o suta de pasi ce desparteau doi viitori prieteni - doua priviri se incrucisara, doua priviri ce exprimau o indoiala si o certitudine:
- Eu cred. Sunt sigur! spunea una, cu ardoarea vizionarului.
- E oare cu putinta? se intreba cealalta, tulburata in dureroasa-i certitudine.
Dintre toate sentimentele pe care Creatorul le-a sadit in inima noastra, Prietenia este cel pe care nu-l putem explica, oricat de putin; singurul care deosebeste pe om de animal, cu exceptia cainelui care are sentimentul dragostei dezinteresate, intr-un grad vecin cu sacrificiul, neputand supravietui uneori mortii stapanului sau.
Ne iubim parintii si copiii, pentru ca sunt ai nostri. Ne iubim, de asemeni, fratii si surorile, tot pentru ca sunt ai nostri. Iubim o femeie, care si ea ne iubeste de la o anumita varsta incolo, - Dumnezeule! tu stii mai bine ca noi pentru ce. si toate aceste dragoste le lasam sa se spulbere brusc, in ziua cand nici o ratiune nu ne sileste sa le continuam. in privinta asta, nici animalele nu fac altfel. Deci, n-avem cu ce sa ne falim.
Dar pentru ce indragim un om, un necunoscut, un strain, cateodata, cu care nu izbutim nici sa ne intelegem? De ce ne pornim sa-l iubim nebuneste si chiar sa nu putem trai fara el? Te uiti in ochii lui, care sunt ca si ai tai si zaresti intr-insii nesfarsitul dorintelor tale. ti-e dor sa-i cuprinzi fata imbujorata in mainile tale. Iar pe-ale lui, care se odihnesc uneori pe masa, ca labutele unui caine cuminte, abia te impotrivesti nevoii de a-ti culca cand obrajii, cand fruntea infierbantata, fiindca acest fel de dragoste e numai flacara, singura flacara care rezista furtunilor vietii, singura care se hraneste cu un ulei pe care Dumnezeu l-a creat fara sa se gandeasca la "rau".
O prietenie ca asta nu se intalneste decat o singura data in viata. si ea iti apare la inceputul ei sau niciodata. Cine a cunoscut-o, atinge nemarginirea; viata poate sa-l adape cu amaraciunea ei, oricat o vrea, tot bun va ramane. Iar nefericitul care nu a cunoscut-o, adica n-a fost in stare s-o cunoasca, va reveni aici pe pamant, pana ce inima ii va fi mistuita de ea, dupa care isi va dobandi locul in viata vesnica sau vesnica nefiinta.
Adrian se inapoie acasa transfigurat si cam buimacit. in ciuda impotrivirilor lui Mihail, primise confirmarea propriei sale firi. Da, acum vedea limpede: lumea nu era numai aceasta desfranare de materialism vulgar, pe care de la un oras intreg si pana la biata lui mama se incapatanau sa i-o demonstreze. Nu! Se afla, de asemeni, si lumea lui, lumea cartilor si visurilor lui de totdeauna, lumea inimii lui. Aceasta lume era restransa, aproape de negasit, dar inzestrata cu o putere si o influenta de neinvins in fata fortelor oarbe ale nestiintei. Adrian primise dovada nezdruncinata, cu iuteala fulgerului: Mihail, prapadit, in aparenta invins, se adeverea singura fiinta omeneasca, din toate cate cunoscuse pana atunci, care-i ravasea crunt maruntaiele. insemnasera ceva vorbele schimbate impreuna, infruntarea verbala avuta cu Mihail? Vorbe in vant? Pentru el era principal ca la atingerea acestui paduchios, care citea pe Jack in frantuzeste, inima i se invapaiase ca niciodata, intreaga-i faptura vibrase cu o emotie necunoscuta pana atunci, care nu se asemana nici cu aceea ce-o incercase pentru maica-sa, nici aceleia produse de Leana, nici uneia dintre emotiile care-i zguduisera inima, - si numai Dumnezeu stia cat erau de numeroase, intreaga lui viata fiind o inlantuire de emotii.
Mihail n-avea decat sa se burzuluiasca impotriva realitatii, sa se ascunda dupa deget si sa se lepede de sine insusi: toate acestea erau in ochii lui Adrian ca pornite din cauze tot asa de neintelese, ca si caderea unui bolovan in capul unui om drept. Asta nu era treaba lui. Mihail putea sa-l bata, sa-l goneasca cu lovituri de picior, sa-i urle in ureche toate tagaduielile din lume. Adrian, surd si orb, si-ar fi ascultat doar inima, care ii soptea: ;,Continua-ti drumul tot asa! Sunteti din aceeasi rasa sufleteasca. El insa a fost nevoit sa-si schimbe de mii de ori felul, pana sa ajunga in strada Grivitei. Asta-l salbaticeste pe om. Cu toate acestea, Mihail e o parte din viata ta, iar tu dintr-a lui".
Cand fu sa treaca pe dinaintea placintariei, Adrian sari in laturi, se lipi de un gard din fata, de unde contempla indelung dugheana lui kir Nicola. Acum i se parea un templu, iar pe fostul sau patron, marele om care il intelesese pe Mihail, il adapostise ca sa-l dea lui Adrian, prietenia lor fiind predestinata. Fiindca niciodata nu-i trecuse prin minte sa-si zica de ce nu se ducea mai bine sa se impace cu mahalaua unde se nascuse, sa urle in cor cu ea, traind aceeasi viata de suferinte meschine si bucurii caraghioase? si Mihail, la randul lui, de ce esuase tocmai in acea dugheana ingalata din Braila, la doi pasi de locuinta lui? De ce nu-l observase si pretuise mai de mult, daca e adevarat ce se spune, ca lumea este bogata in oameni care stiu sa vada si sa iubeasca? Nu, nu! Se afla aici o mana misterioasa, care calauzeste pasii oamenilor.
Fericit, departe de ceea ce se petrecea in jurul sau, Adrian isi inchise pleoapele, ca sa desluseasca mai lamurit chipul lui Mihail, asezat pe o banca, cu picioarele incrucisate, citind tot pe Jack, in "original", impovarat de misterul drumurilor strabatute pana sa ajunga aci. Din cand in cand, se abatea asupra lui privirea calda a lui kir Nicola, care suspina in tacere dupa Albania sa. Adrian mangaie aceasta imagine, in veci de neuitat, dar deodata zari grozavul paduche, ce se legana pe umarul prietenului sau. si inima i se chirci, amortita de durere. Ah! Nici o piedica nu-l va opri ca sa-l scoata pe Mihail din halul asta, chiar de-ar trebui sa rastoarne casa si sa-si puna mama pe jeratic. (La crancena opunere a lui Mihail, nu se mai gandea.) in acel moment, o tasnitura de sifon il atinse, de departe. Rasete izbucnira in harmalaia flasnetelor, viorilor si ragetelor betivilor. O voce de femeie rasuna:
- si-a gasit sacul peticul!
Era mahalaua, care intervenea cu "tandrete" in visurile lui. Adrian ii raspunse in gand, in timp ce traversa strada, ca sa intre in casa: "Bine graisi, draga mahala! Ai o dreptate dumnezeiasca!"
Cu sufletul in slava cerului, Adrian pasi pragul casei parintesti. ii gasi pe-ai sai atat de micsorati, incat se simti cuprins, pe loc, de pofta de-a se arunca in bratele lui Mihail, spunindu-i: "Numai tu, singurul, ai fi in stare sa intelegi ca sunt tot asa de strain, ca si tine, in propria-mi tara, ca si in casa parinteasca".
Dar dragostea pentru mama-sa il readuse de indata la sentimente mai bune. Scena ce i se infatisa ochilor era, dealtminteri, plina de duiosie. Mama Ioana si unul din copiii ei, amandoi gata de plecare, nu asteptau decat sfarsitul "toaletei" mamei Joita, ferchezuita de mainile iscusite ale Leanei. Mandra de stiinta ei, isi coafa "viitoarea soacra", aratindu-i o grija exagerata. Era vorba sa mearga toti cinci la o plimbare in Gradina Publica, inainte de apusul soarelui. Auzindu-i, in timp ce se imbraca in odaia lui, Adrian avu o tresarire. Presimtea un complot ce se urzea impotriva lui; o afisare, in ochii lumii, care trebuia sa se termine cu casatoria, o prima "iesire cu logodnica, soacra si cumnatelul"... Se impotrivi, ca un turbat:
- Nu merg cu turma in Gradina Publica, ziua-n amiaza mare, cand toti ofiterasii si-au dat intalnire acolo! Leana raspunse, atinsa:
- Ah, asa stii tu sa ne faci o placere? Noi suntem pentru tine "o turma"! O sa-mi aduc aminte de vorba asta, in ziua logodnei!
- Nu te necaji, Leano! zice mama Joita. E mult mai supus decat crezi. O sa mearga.
Cum sa te impotrivesti unei inimi bune, de mama? Adrian, dupa ce se dichisi, se duse in odaia alaturata ca sa le ia. Leana era inca la cutele fisiului mamei lui:
- Vezi tu, Adriane, ii spuse ea pe un ton dragastos. Daca o sa-mi aduci o nora asa de draguta ca Leana, o sa fiu fericita ca voi imbatrani in mijlocul vostru.
- Bine, mama. Daca sunteti toate de aceeasi parere, o sa-ti aduc una chiar de maine! striga Adrian, totdeauna gata, cand era vorba de indeplinit ceva care-i mergea la inima.
si confundand o "nora" cu o "amanta", isi completa gandul, cu ochii pe dracoasa de Leana:
- Da! n-are decat sa locuiasca la noi cu incepere de maine. imi convine.
- Nu... Nu chiar de maine, il domoli maica-sa. Mai intai trebuie sa fii in stare sa ne hranesti.
Adrian sari ca ars: "Asta e! Iar incepe!" si iesi, fara sa raspunda.
Dupa cateva minute, toti cinci treceau prin fata "vagaunii" lui Mihail. Adrian lasa capul in jos. O rusine brusca ii ingheta spatele. Se simtea vinovat, din cauza fericirii familiale, in vreme ce prietenul sau statea acolo, strain, fara nici o nadejde. O voce launtrica ii striga "Orice ai spune, tu ai o familie, in timp ce el, el n-are pe nimeni pe lume, decat pe Jack".
si pe deasupra, mahalaua in par, razand in hohote la trecerea acestui grup, compus dintr-un tanar "imbracat ca un domn de pe strada Regala", o "bucuresteanca" spilcuita, cu nasu-n vant, fratele acesteia, mahalagiu in straie de duminica, care se sufoca in guleru-i stramt, si doua mame, deopotriva de mandre de copiii lor, grozav de stingherite in rochiile lor demodate care raspandeau un miros puternic de naftalina.
Gradina Publica din Braila te ajuta sa-ti inchipuiesti faimoasele gradini suspendate ale Semiramidei, fiindca si ea e suspendata perpendicular pe marginea platoului, care domina majestuoasa Dunare si Delta cu baltile ei fara pereche.
in intregime imprejmuita, inspre oras, de case boieresti, pare a fi fost candva un parc minunat, rezervat numai bogatasilor. Dar astazi, gratie afurisitului "regim democratic" care a stricat orice "frumusete pura", nimic nu mai este respectat si de aceea, mai ales in zilele de sarbatoare, aleile gradinii sunt napadite de multimea pestrita a mahalalelor, care aduc odata cu ea pitorescul violent al culorilor, flecarelile iscoditoare si toate mirosurile posibile si imaginabile intr-un cartier de soiul Comorofcei.
Astfel, vrand-nevrand, vechii boieri au trebuit sa cedeze locul navalitorilor neasteptati. Rareori se mai poate vedea inca silueta de mops a cutarui rege al porumbului sau capul albit al armatorului grec, cu fata grava din pricina averii agonisite, tarandu-si, si unul si celalalt, picioarele gutoase, pe nisipul fin al aleilor.
Adrian, fara sa fie un rege al porumbului sau un armator grec, alegea ca si ei, pentru plimbarea in Gradina, orele si zilele cand era pustie. (Extremele se ating.) Se poate, deci, inchipui furia lui, cand, de acest 10 Mai patriotic, sosi aci, cam pe la ora cinci, cu "turma" sa, si gasi linistita gradina tixita de soldatime si corporatiile muncitoresti din oras. Se trase inapoi speriat, dinaintea valurilor napraznice de oameni, care se miscau greoi sub ploaia de confeti si a serpentinelor, urland, zbatindu-se, asudand ca fierarii si mirosind a picioare si subsori.
- Asta sa-mi fie invatatura de minte pentru viitor, ca sa nu ma mai iau dupa voi, ca un prost, striga el furios, croindu-si o trecere prin gloata.
si odata ajuns pe terasa bufetului care dadea spre Dunare, se pironi locului, promitandu-si sa nu se clinteasca din loc. Ceilalti protestara in cor:
- A, nu, n-am venit aici ca sa ne instalam la masa, ca babalacii!
Maica-sa il dojeni:
- Haide! Nu face pe ursu!... Du-te si cumpara confeti si distreaz-o putin pe Leana. Cat esti tanar, e bine sa-ti traiesti timpul! Iar Leana il dadu gata:
- Nu mai esti iepurasul meu, daca-mi refuzi aceasta placere! Ce vrei, sunt femeie si-mi place sa ma vad inconjurata!
Adrian ceda, ca sa-i faca placere si pentru ca voia sa se mandreasca cu frumoasa lui:
- Dar, spuse el, ai sa vezi cata dreptate are proverbul care spune: "Cand te bagi in tarate, te mananca porcii".
Fu profet.
indata ce se amestecara in multime, ii inconjurara brate incarcate cu confeti, haite de subofiteri si civili cu gurile ranjite. Cele doua mame fura strivite. Adrian, Leana si fratele ei se aparara din rasputeri, dar sfarsindu-se "munitiile", nu le ramase pana la urma decat sa-si acopere ochii cu palmele si "sa bata in retragere, fortareata fiind luata cu asalt". Acesti termeni militari, la moda in ziua aceea, fura impinsi peste marginile bunei-cuviinte si Leana, tinta tuturor poftelor nemasurate, trebui sa indure mascari si sa auda complimente care o facura sa regrete, nu numai o data, de-a fi cautat atari "anturaje". Maini indraznete - nu se poate sti cui apartineau - o apuca de mijloc, de gat, ii bagara confeti in san si chiar o ciupira, in timp ce tovarasii ei erau izolati si orbiti de altii.
Cam aceasta era situatia "partidei de placere", cand, deodata, un luptator neinfricat si providential se desprinse din multimea care-i incercuia si se alatura lor, tunand cu o voce puternica:
- Ho! banditilor! Ce va sa zica disproportia asta de forte? Curaj, Adriene!
si carand pumni de confeti din punga sa, se vari singur in batalie. Bucatelele de hartie colorata poposeau cate odata pe fetele asediatorilor, in acelasi timp cu mana-i grea, asa ca din intamplare si fara voie. Lovea cu o iuteala irezistibila, mitralia, orbea, dadea de-a berbeleacul pe cei mai indrazneti si facu, intr-o clipita, loc gol imprejurul sau.
Scapati, Adrian si Leana erau plini de recunostinta adanca fata de acest om, pe care nu-l cunosteau. Adrian si-amintea sa-l fi vazut la ceainic, bandu-si ceaiul de seara. si totusi, dadusera peste unul din oamenii cei mai simpatici din oras, cel mai cunoscut si mai iubit de tineretul din epoca: Samoila Petrov, de meserie modest antreprenor sobar, pictor cu vocatie, sportiv de rasa si mare iubitor de literatura. De nationalitate rus, devenise roman prin adoptiune. Facuse armata la geniu, iesise sergent, stralucit notat de superiorii lui.
inalt, mult mai inalt decat Adrian, bine legat si muschiulos, gratie unui exercitiu continuu - scrima si inotul - purta cu mandrie pe umeri un cap de adevarata frumusete barbateasca, unica la Braila: figura incadrata de-o barbuta neagra si carliontata tare, par castaniu bogat, pe care vedeai din departare o frumoasa panama, vara sau o palarie de fetru, cu boruri mari, iarna. Samoila Petrov intruchipa in acest oras cosmopolit tipul desavarsit al artistului de altadata, expansiv, generos, foarte inteligent, fermecator vorbitor, dornic sa se instruiasca si sa placa femeilor, care alergau dupa el ca viespele. Afara de asta, era un lucrator fara pereche in meseria lui si un talent viguros in pictura sa, de un colorit straniu, turmentat, - admirat de cunoscatori, care vedeau intransul un artist cu viitor.
Buimaciti de batalie, fugira afara din gradina. Adrian lua mana lui Petrov si-i spuse:
- iti multumim, domnule, pentru interventia dumitale neasteptata si atat de eficace. Nu aveam onoarea de-a va cunoaste decat din vedere. Cine sunteti?
intrebatul raspunse:
- Sunt Samoila Petrov.
si scotandu-si palaria, stranse calduros mana la toata lumea.
- Mi se pare ca te-am vazut la ceainic, la Procop din piata Galati, ii spuse Adrian.
- Exact. Pe-acolo veneai si dumneata, uneori, cu maistrul Petrache, patronul dumitale. Adesea trageam cu urechea la convorbirea dumneavoastra, care mi-a parut totdeauna interesanta. Am intrebat pe cei din jur si am aflat numele dumitale. si de predilectia pentru carti, care-i si a mea.
- Oh! iti sunt dragi cartile?
- Mult. Sunt cei mai buni prieteni ai mei pana azi. De-atunci, am tot cautat sa te cunosc si iata ca intamplarea mi-a fost prielnica asta-seara, intr-un chip destul de banal. Ma ierti ca te-am strigat pe nume; voiam sa se creada ca suntem prieteni.
- Putem fi pe viitor, daca o doresti, raspunse Adrian, deoarece prietenii care iubesc arta sunt putin numerosi. Poti sa continui a ma striga pe nume si de acum inainte. Cu draga inima, voi face la fel, strigindu-te, pur si simplu, Samoila. iti place?
- Minunat! striga Petrov. si, fiindca nu faci nazuri in prietenie, merg mai departe: te poftesc sa ma vezi, oricand vei vrea, la atelierul meu de pictura, inainte de ora noua. Dupa ora asta nu mai sunt acasa, afara de zilele cand n-am de lucru afara. Dealtfel, sper ca de-acum incolo o sa luam ceaiul in doi, la Procop.
si oferindu-i cartea sa de vizita, Petrov ii dadu, cu un entuziasm sincer, o sumedenie de amanunte asupra vietii lui intime: greaua sa munca manuala, pictura, lectura, sportul, felul cum intelege el prietenia si neputinta de-a gasi una care sa-i mearga la inima.
Adrian il asculta de un sfert de ora, cu atentia incordata, privindu-i iscoditor ochii jucausi, cutele fetei pe care o oboseala launtrica parea ca o impietrise, inregistra mladierile vocii lui tandre si nu voia sa-si creada ochilor. Se intreba: "Cum de-am trait pana acum in Braila, fara sa-l descopar?"
Fermecat dintr-o data, nu mai vru sa glasuiasca nimic fata de ai lui si-i dadu lui Petrov, cu simplitate, o intalnire la ceainic. Dar, cand se despartira la coltul bulevardului Maica Domnului, Adrian simti ca si devenisera prieteni.
- Ce baiat incantator, rosti Leana.
- Da! cred ca nu mi-am pierdut ziua degeaba! spuse Adrian, raspunzindu-si mai mult siesi decat ei.
si gandul ii alerga la Mihail. il vedea intorcindu-se in culcusul sau puturos, sceptic in fata bratelor deschise ale prieteniei, nevrand sa creada in minunile vietii, chircindu-se in neagra sa mizerie. si in fata acestui simbol al neincrederii tenace, plamadita in durere, Adrian il vazu pe Petrov, ridicindu-se stralucind de entuziasm, de viata navalnica si sperante nebune. Doua prietenii diferite, care rasareau in calea pasilor lui in aceeasi zi. Ce recolta frumoasa!
- E 10 Mai, astazi! murmura el.
Confetile i se desprindeau de pe imbracaminte si cadeau pe drum. Soarele, Ia asfintit, sclipea in geamuri si aurea caldaramul.
A doua zi, pe la cinci si jumatate dimineata, Adrian dormea adanc, cand maica-sa, gata de plecare la munca, intra ca de obicei sa-l sarute si sa-i aduca cafeaua turceasca, insotita de nelipsita lingurita cu dulceata.
- Vremea se anunta urata in dimineata asta, spuse ea. Trebuie sa plec repede, daca nu vreau sa ma apuce ploaia.
si fata-i slabita, cu fruntea brazdata de griji, se apleca deasupra ochilor somnorosi ai feciorului ei, care primi sarutarea materna si adulmeca, in acelasi timp, mirosul gustoasei cafele, ramas pe buzele ei.
in curte, isi striga tovarasa de necazuri, mama Leanei, si amandoua vaduvele iesira, trantind zgomotos poarta de la strada, a carei fierarie desurubata hodorogea, in zori, cu o tristete ce-si prelungea un lung ecou in inima lui Adrian.
"Of, ce viata! isi zise el, aprinzand o tigara. Trage la jug, de cand m-am nascut. N-are nici macar dreptul sa zaca de urat, intr-o zi de lucru." Dar, numaidecat se posomori, gandindu-se ca din cauza lui se chinuia atat, desi era la o varsta cand putea sa-i vina in ajutor. El cheltuia toate economiile sarmanei sale mame. Facand aceasta constatare, faptul ii displacu, mai mult decat ca toata lumea cunostea situatia. Dar se resemna in fata realitatii. "Totusi, nu sunt nici betiv, nici cartofor, se gandea el. Citesc, asta-i tot. si e adevarat ca imi place sa hoinaresc uneori".
A hoinari... Nu-i oare o cale de-a trai puternic, hoinarind din cand in cand? Sa n-ai oare dreptul "sa zaci de urat", din cand in cand ramanand acasa, intr-o zi de lucru? Atunci, oare ce-i viata?
Adrian isi plimba privirea pe peretii varuiti ai camerei si iarasi simti cat era de singur, intelegand viata astfel. Din vraful de carti, randuite pe masa lui, una singura parea ca se desprinde, scotandu-si titlul in evidenta: Ce-i de facut? de Cernisevschi. Da, ce-i de facut? Dragoste de mama, dragoste de logodnica, dragoste de egoiste, care voiau sa faca din el un om asezat, un bun fiu, un sot bun si tata. Multumesc! si daca asa ceva nu-mi place? Trebuie sa ma multumesc cu felul vostru de-a intelege viata? Dar poti face ca un peste sa traiasca pe uscat?
imbracindu-se ca sa se duca la lucru, Adrian cugeta: "si ce-o sa zica ele, cand il voi aduce pe Mihail aici? O sa fie nostim de tot!" La gandul ca maica-sa s-ar putea impotrivi acestei dorinte, se pomeni strigand cu voce tare: "Pentru numele lui Dumnezeu! Numai sa incerce! Mai degraba, voi pleca in lume cu Mihail!"
Da, Adriene, tu ai dreptate: fiindca trebuie sa traiesti dupa legea vietii tale, supunindu-te doar soartei tale, si cum asta nu se poate decat taind in carne vie, loveste, dragul meu baiat!
incepe prin a lovi, mai intai, in aceea care ti-a dat viata. N-o sa te coste prea mult astazi...
Cand sa porneasca la lucru, Adrian zari in curte pe micul Serafim, ucenicul lipovean al patronului sau. Cu mainile in buzunare, nasu-n vant, ca un caine ce latra la luna, strengarul striga in fata ferestrei, cu accentul sau puternic rusesc:
- Domnu' Adrian! Mastoro Petrache a zis ca s-a pilit aseara mai tare ca de obicei si ca n-o sa fie de lucru la binà, in dimineata asta.
- si cand o sa fie?
- Poate pe la unu, a zis el.
- Bine, Serafime... inteles...
si numaidecat se gandi la Mihail: "E ora sase... Cam pe-acum el iese cu marfa la vandut. il voi prinde, inainte sa plece".
Dar, trecand prin dreptul ferestrelor de la frumoasa camera ocupata de Leana, la strada, nu se putu stapani sa n-arunce o privire de vulpoi inauntru.
- Intra! ii striga ea, inca in pat. Unde te duci, daca tot nu lucrezi azi?
- Ah! l-ai auzit pe Serafim? spuse, inchizand usa.
si nu mai stiu ce sa mai nascoceasca, s-o minta. il zapacise brusc mirosul de femeie si dezordinea senzuala ce domnea in odaia ei de fata tanara. Leana pricepu si-si trase cuvertura mai sus.
- Unde te duci asa devreme?
- Ma duc... Trebuie sa ma duc... pentru...
Capul i se invartea ca o morisca, in timp ce cu ochii si cu nasul adulmeca talmes-balmesul din odaie, atat de frumoasa era Leana in pat, in dimineata aceea.
- Haide, haide! Nu cauta sa ma minti! Spune-mi drept: unde te duci la ora asta?
impietrit in mijlocul camerei, cu sapca in mina, o privi drept in fata. Adevarul? Da daca i l-ar spune? Poate ca sufletul ei tanar, entuziast, l-ar intelege. Bietul Mihail n-ar avea decat de castigat. si, pe neasteptate, o intreba, mangaindu-i parul:
- Ia spune-mi, Lenuto, daca as avea un frate, l-ai iubi?
- Depinde! rosti ea cu rautate. Dar despre ce frate vrei sa-mi vorbesti? De Samoila Petrov?
- Nu... Nu de el... Pe Samoila e usor sa-l iubesti: e fericit. Pe cand prietenul care mi-e foarte drag mie si pe care as vrea sa ti-l prezint, nu arata asa de bine, fiindca-i nenorocit.
- Cine e? Ma faci curioasa!
- E sluga lui kir Nicola, rosti Adrian, atat de linistit de parca ar fi spus: "E feciorul sefului de gara, viitorul procuror".
De uimire, Leana uita ca a dat la o parte cuvertura si ridicindu-si frumoasele brate, goale, spre cer, exclama exasperata:
- Doamne! Paduchiosul ala? Nu cumva ai innebunit, Adriene?
Adrian primi insulta rautacioasa adresata prietenului sau, tocmai in clipa cand urmarea cu privirea miscarile acestei comori trupesti, data la iveala fara voie. si o astfel de imperechere a frumusetii cu uratul ii aparu ca un blestem al unei zeite vulgare. Dintr-o data, se narui planul unei vieti fericite, alaturi de maica-sa, Lenuta si Mihail, plan ce incepuse sa-l nutreasca!
"Paduchiosul!"
O greutate zdrobitoare il apasa. Fara sa scoata o vorba, se indrepta matahaind spre usa. Leana il striga. El n-auzi. Capul sau, plin pana mai adineauri de aceasta camera voluptoasa, unde i-ar fi placut sa traiasca o eternitate, era plin acum de imaginea lui Mihail, cand il privise ultima data, inainte de-a se desparti si cand paruse ca-i spune: "Nu pot crede intr-atata bunatate..."
Dar disperarea nu-i fu lunga. in strada, Adrian isi regasi echilibrul. Daca Leana nu-l vrea pe Mihail, ce-are a face, e destul ca-l vrea el.
Trecu prin fata placintariei si nu vazu cosurile cu placinta si covrigi, la locul lor, pe cuptor. Mihail era, deci, plecat.
Alerga cat il tinura picioarele spre port, ca si cum o primejdie ar fi amenintat viata prietenului sau.
La primul coboras sovai, intrebindu-se daca trebuia s-o ia pe acest drum sau urmatorul; apoi, o porni totusi pe el, socotindu-l cel mai scurt. Cand ajunse in labirintul vagoanelor de cereale, avu placerea sa-l zareasca pe Mihail, inaintand agale printre liniile pustii. Simti placere, dar si durere, fiindca Mihail ii aparea ca insusi simbolul resemnarii, cu spinarea cocosata sub greutatea celor circa cincisprezece kilograme de marfa, cureaua cosului petrecuta dupa gat, matahaind la fiecare pas. il striga de departe:
- Mihail!
Acesta se intoarse incetisor si la vederea lui Adrian puse cosul jos. Adrian il ajunse dintr-o saritura:
- Buna ziua, Mihaile! spuse, dandu-i mana. Am venit sa-ti tin de urat la vanzare. Ma pricep.
- Ai facut bine! raspunse Mihail zambind, intinzandu-i mana.
Adrian simti curgand balsam pe rana facuta de Leana. Vorba lui Mihail era calda, strangerea mainii la fel; obrazul lui, imbujorat de oboseala, radia bucuria prin ochii ce-i straluceau, privind deschis la ochii lui Adrian. isi regasea prietenul, mai putin neinduplecat decat la prima lor intalnire.
- Dar stii, adauga Mihail, nu putem intarzia prea mult locului, caci daca ajung cu marfa racita, hamalii o sa ma injure. - Ai dreptate, intari Adrian. Trebuie sa te scapi de ea cat mai repede. si eu faceam la fel.
si spunand acestea, inhata cosul, isi trecu cureaua pe unul din umere si o sterse. Mihail, luat pe nepregatite, n-avu timp sa-l opreasca. Porni dupa el, la repezeala, tarsiindu-si bocancii si protestand:
- Nu, nu vreau ca tu sa-mi duci cosul! Asta-i treaba mea!
Dar celalalt, mai lung in picioare si mai sprinten, mergea de zor:
- Nu-i nimic! O sa-l iei mai incolo!
- Da-mi-l numaidecat! Asteapta-ma!
- indata! Numai o bucata, pana ce mai rasufli putin. Cureaua ti-a facut o dunga rosie la gat. si apoi, sunt mai voinic decat dumneata. Fii cu judecata!
Adrian mergea aproape gonind, Mihail se resemna sa-l urmeze de departe.
Cand sa ajunga la dana nr. 6, unde un furnicar de oameni, in camasi, incarca un vapor olandez, Adrian se opri si trecu cosul lui Mihail:
- Ia-l acum! Cred ca n-am facut nimic rau. Uneori poti face asta, chiar cu un necunoscut.
Mihail ii prinse mainile si-i spuse cu o francheta si sinceritate, de care Adrian isi aduse aminte tot timpul prieteniei lor:
- Desigur, Adriene, sunt nevoit sa vad in dumneata un om cu inima cinstita, o inima de prieten oriental. Totusi, sa nu mai ma constrangi la ceea ce nu-mi place.
Adrian, fara sa-i pese de mustrare, fu atat de miscat de intaia lui biruinta, incat se simti atat de puternic, sa ia in brate un vagon si sa-l rastoarne.
La dana nr. 6, unde Mihail isi vindea marfa in mai putin de-o ora, hamalii tabarara pe cos, indata ce-l zarira. il luara cu asalt, cata vreme marfa era calda, fiindca covrigii reci n-au nici un gust, iar placinta invartosata nu-i buna decat la caini. Cum munceau cu bucata, nimeni nu putea sa-i impiedice de-a manca, dar cata jale sa-i vezi mestecand si inghitind, cu sacul de cincizeci pana la o suta de kilograme pe umarul gol, prapadit, camasa leoarca de sudoare, gatul teapan!
Totdeauna grabiti, dadeau buzna peste vanzator. Mihail era nevoit sa-si apere cosul de pungasi, tinindu-si marfa acoperita cu un sac si cerand banul inainte. Asta nu-l impiedica, dupa ce golea cosul si numara banii lui kir Nicola, sa constate paguba.
Adrian il ajuta pe Mihail, cum putea mai bine. Striga la hamalii pe care ii cunostea, sa nu-l fure niciodata pe acest tovaras, deoarece este un strain, de cu totul alta stare sociala, dar ca necunoasterea limbii romane si mizeria actuala il silesc sa-si castige painea astfel.
Apoi, vanzarea terminata si Mihail multumit ca-si vede cosul leganindu-se gol pe umar si cutiuta plina cu gologani, Adrian intreba:
- iti plac haimanalele portului nostru, clientii dumitale?
- Ma distreaza, exclama Mihail, cu privirea pierduta in apa Dunarii.
- Te distreaza? Nu totdeauna... Cand faceam meseria dumi tale, in fata cazarmii, nu gaseam nimic distractiv, caci ma furau si trebuia sa dau socoteala lui kir Nicola.
- si eu o dau pe-a mea, dar kir Nicola stie ca musterii mei sunt in stare "sa fure ouale de sub closca, fara sa simta".
Supraveghez, pe cat pot, totusi ei ma fura. Asta ma distreaza. Cum sa nu te distrezi, cand ai de-a face cu oameni care sunt, in majoritate, toti cu familie, aparatori de tara? Ei depun marturie in fata justitiei, aleg primari si deputati si cand vin la cosul meu se dedau la tot felul de tertipuri posibile, ca la urma sa-mi sterpeleasca un ban. si noteaza, cateodata observ furtul la timp, dar e facut cu atata stangacie, incat ma dezarmeaza: gestul in sine ar merita mai mult decat un ban. si atunci ma intreb: de ce atata osteneala pentru un rezultat atat de slab. Nu sunt atat de saraci, incat sa nu-si poata plati o bucatica buna. Nu sunt nici macar hoti, ci muncitori care castiga, in zilele frumoase, berechet. si daca hotul de meserie n-are ce sa te mire, in schimb omul cinstit, care-si castiga painea si se dezonoreaza pentru un biet banut, este un paradox pe care eu nu-l pricep. Dumneata il pricepi? intreba Mihail, cu aerul cel mai serios din lume.
- Nu m-am gandit niciodata la lucrurile astea, raspunse Adrian.
- Ei bine, gandeste-te de-acum incolo. Sunt ciudatenii ale firii omenesti. Cugetand asupra lor, ai sa descoperi natura distractiei mele.
- si nu incerci sa iei inapoi marfa furata? intreba Adrian.
- Nu incerc. Nici nu trebuie sa-ti treaca prin minte asa ceva: mai degraba te-ar spinteca, decat sa recunoasca furtisagul.
Atunci, omul cinstit din ei se revolta si e gata de crima, ca sa-si salveze onoarea. Din cauza unor asemenea greseli, unii dintre ei devin mai tarziu hoti sadea. Cati oameni cinstiti, liberi azi, ar fi de multa vreme la ocna, daca li s-ar fi dat trei luni de inchisoare pentru cateva placinte furate. Odata insemnat cu fierul nemilos al justitiei, cel mai bun dintre oameni pierde gustul cinstei.
Adrian nu s-ar fi saturat, ascultandu-l pana seara, dar Mihail se opri ca sa scotoceasca prin cos:
- ti-ar placea sa mananci o bucata de placinta sau mai degraba un covrig? intreba el.
- ti-a mai ramas?
- imi pastrez portia zilnica: aproape o jumatate de kilogram de placinta si trei covrigi, din care nu mananc decat jumatate.
- si de ce nu vinzi restul, ca sa ai bani?
- Pentru ca imi place mai bine sa le dau copiilor draguti.
- Totusi, ti-ai scoate tutunul.
- Tutunul si mancarea sunt treaba lui kir Nicola.
- Ei bine, ai fi mai castigat. Alaturi de cei cincisprezece lei pe luna, cu acest rest ai avea douazeci si cinci.
- Am mai mult decat douazeci si cinci, poate chiar mai mult decat dublul lui douazeci si cinci! rosti Mihail, oarecum misterios in privire.
si vazand ca Adrian se caznea sa priceapa, il apuca usurel de brat (prima intimitate, sensibila inimii celui care o primea!) si ii spuse:
- Nu-ti obosi mintea! O sa ajungem indata acolo. O sa ma intelegi si o sa-mi dai dreptate.
Tot vorbind, nici unul nici celalalt n-avu pofta de mancat. Mihail arunca cosul pe spate si continua sa mearga de-a lungul Dunarii, spre moara de faina "Violatos", in directia opusa casei. Adrian se bucura. Se temuse, in fiece clipa, de inapoierea prietenului direct la dugheana. stia, dealtfel, ca Mihail era stapan pe timpul sau pana la pranz - ora somnului - dat fiindca muncea fara intrerupere, de la doua noaptea, la fabricarea si vanzarea marfii. Mihail, insa, nu era obisnuit sa doarma la acele ore si isi petrecea totdeauna timpul citind sau hoinarind. Avea raitele si preferintele sale, pe care nimeni nu le cunostea, in ciuda staruitoarelor iscoade ale lui kir Nicola. Apoi, dupa masa - dupa ce stapan si sluga isi facusera somnuletul - un nou cuptor din "locomotiva ingalatului albanez", o noua vanzare avea loc intre cinci si sase, cand ziua de munca, fiind terminata, Mihail era liber. Atunci, manca de seara si se culca, uneori inainte de ora opt.
Aceeasi viata, ca pe vremea cand Adrian slujise acolo. Se bucura acum, vazindu-si prietenul ca nu se gandea deloc sa se inapoieze acasa; parea fericit, isi tara cu nepasare bocancii pe caldaram si se apropia din ce in ce de acel loc dunarean unde incepe poezia salbatica a malurilor, iar motul portului patrunde ca un zvon...
in curind, moara de faina fu lasata in urma, putin mai incolo, mahalaua greceasca Carachioi isi prelungea ultimele cascioare, sus de tot, pana la marginea podisului pe care este cladita Braila. Talia ei de fata intradevar frumoasa se lasa aici inlantuita de amantul infidel, Dunarea cea cu trup de argint si coama verde, si prea indatoritor cu nenumaratele-i amante, razletite in lunga lui cale, din muntii Padurea Neagra si pana la Sulina, unde primeste ultimul sarut.
Cine va canta vreodata bucuriile si tanguielile acestui Carachioi, azi disparut, - cuib de levantini gen kir Nicola? Burlaci sau insurati; barbati, femei si chiar copii purtand cu totii, in glas si privire, nostalgia neuitatei lor patrida, - cine ne-ar putea descrie betia sfasietoare, suspinele si lacrimile lor cand se auzeau tratati drept "natie spurcata", ori de cate ori ieseau pe strada? Cine ne va spune, pentru ce toti coborau in acest Carachioi, cocotat deasupra Dunarii si padurea-i de catarge? De ce se inghesuiau unii intr-altii, claie peste gramada, ca sa-si capete un locsor pentru a-si injgheba acele curti aeriene, sustinute de o impletitura de barne ce-ti dadeau fiori privindu-le.
Vai!... Cine ne-ar putea spune vreodata, de ce inima omeneasca inchide laolalta ura si dragostea?
Printr-o coincidenta care trebuia sa le pecetluiasca prietenia, facindu-i sa uite deosebirile de pareri de mai tarziu, amestecindu-le vietile si facindu-i de nedespartit, Mihail se intalnea cu Adrian, in netarmurita dragoste pentru natura; urias jet de lumina care intuneca toate opiniile moastre meschine, bietele noastre idei si jalnicele noastre judecati. Sosind in acel colt pitoresc, amandoi se simtira cuprinsi de acea placere muta, ce se oglindeste in privire, atunci cand descoperi aceeasi pasiune in ochii celui pe care-l iubesti. Pasii lor, condusi de aceeasi vointa, se oprira aci, masinal, si Mihail fu primul care se tranti pe namolul invartosat al malului. Adrian, induiosat de amintirile iubitului sau Carachioi, isi ridica privirea, spre locuintele cuibarite pe malul platoului si spuse:
- Acolo, sus, am invatat limba greaca, acum sase ani, cu pretul unor suferinte de neuitat.
- Orice cucerire adevarata se obtine cu pretul suferintei, raspunse Mihail, care se caznea acum sa taie placinta in cinci parti foarte egale.
Adrian vru sa-l intrebe pentru ce facea asta cu atata migala, cand niste strigate de copii, vorbind greceste, rasunara in susul platoului.
- Tiii! Mihail a si venit! tipa unul dintre ei.
- Ci-i-i-ne? striga un altul, de departe.
- Mihail, vanzatorul de placinte.
Apoi, cateva nume grecesti, strigate cat ii tineau gura.
- Hristos! Stamati! Vasili ! Veniti iute!
- Uite-mi prietenii, spuse Mihail, ridicandu-se.
Micii greci coborau potecile abrupte ale malului, ca niste caprioare, inconjurara pe Mihail - fete vesele, nasu-n vant, ochi sfredelitori - inghioldindu-l cu pumnisorii lor, ca sa-si arate puterile:
- N-ai venit ieri, ii reprosa cel mai mare, seful bandei.
- Nu! A fost sarbatoare! se scuza Mihail, zambind, tare fericit sa-i revada.
- Oh! sarbatoare, ce sarbatoare? se schimonosi baiatul.
- O maschera! exclama un altul.
Primul baiat, zarind pe Adrian ca se uita la ei si curios de aceasta familiaritate, il arata cu capul lui Mihail si-l intreba:
- Cine-i ala de colo?
- Un prieten.
- Ah, acum ai un prieten?
- Da! dar nu-i plac placintele mele! Mihail tintise unde trebuie. Micutul, nemaivazand un concurent in Adrian, merse de-i stranse mana:
- Vorbesti greceste? il intreba.
- Da.
- Dar tu nu esti grec!
- Nu, sunt roman.
- Pacat! rosti micul nationalist.
- De ce "pacat"? intreba Adrian.
- Pentru ca noi suntem o natiune mare, riposta copilul. Adrian vru sa-l necajeasca:
- Da! intari el. Voi sunteti o mare natiune, dar tu ai venit totusi sa mananci mamaliga noastra!
- Niciodata! striga furios strengarul. E buna numai la porci!
- Ai dreptate, Iani, spuse Mihail. Nici mie nu-mi place. si incepu sa imparta placinta, in timp ce privirile copiilor cantareau la iuteala bucatile.
- Astazi sunteti cinci, in loc de patru, ca de obicei, adauga Mihail, dar o sa va dau si portia mea, ca toata lumea sa fie multumita.
Cel mai varstnic lamuri, lingandu-si buzele:
- stii tu, Mihaile, cine este noul-venit?
- Nu!
- Hristodulos despre care ti-am vorbit, baiatul sarmanei Caliopi, pe care barbatu-sau o bate in fiecare seara...
Cel astfel prezentat interveni ca sa-i indulceasca spusele.
- Totusi, ieri-seara, tata s-a intors intr-un hal de betie, ca n-a fost in stare s-o bata pe mama; dar a spart lampa cu gaz si era cat p-aci sa ardem.
- E un progres! rosti Mihail, privindu-l pe Adrian cu ochi tristi.
Putin mai apoi, dupa plecarea copiilor, cei doi prieteni isi relua drumul prin noroi. Mihail spuse, cu o voce coplesita de emotie:
- Vezi, Adriene, unde imi depun economiile? Copiii astia sunt toata familia mea, in frumoasa voastra tara. Ei sunt singurii care ma iubesc cu adevarat, singurii care ma asteapta cu placere. Ei m-au iubit si asteptat, cu mult inainte de a fi fost vanzator ele placinte si cand, abia sosit in Braila, dam tarcoale prin port, crapand de foame. Ei sunt singurii care nu-mi striga "paduchiosul", ca toata strada Grivitei, de cincisprezece zile de cand ma cunosc.
Neputand sa-si stapaneasca lacrimile, Adrian isi acoperi fata cu mainile, ca si cum si-ar fi aparat ochii de soarele ce iesise brusc din nori. si planse in tacere. Presimtise totul, inainte ca prietenul sa-i fi vorbit. Spovedania zguduitoare a lui Mihail ii zdrobise inima. Cuvantul "paduchios" ii reaminti de Leana si de scena de dimineata. Fu lovitura de gratie.
Apuca mana lui Mihail si-i spuse, printre hohote de plans:
- Sarmane prieten... iti cer iertare... inteleg tot ce se petrece cu dumneata...
Dinaintea acestui val de sinceritate, lui Mihail ii tremura glasul, inecat in lacrami:
- Haide, Adriene, sa fim tari... Sa nu plangem niciodata decat in inima noastra. Viata nu-i demna de lacrimile noastre... Dar Adrian planse pe saturate. Vedea in Mihail un om impovarat groaznic de nedreptate. Primul prieten descoperit de inima sa era un om zdrobit. Mizerie si ocara, iata ce rezervase orasul lui natal acestui om.
Ar fi vrut sa-l scoata numaidecat din barlogul lui murdar, sa-l aduca acasa, sa-i dea tot ce avea. Dar isi reaminti ca in Mihail se afla o vointa tenace, cladita in nenorocire, de care trebuia sa tii seama, sa fii prudent, eu multa sinceritate si dragoste, daca voiai sa-i indupleci.
Mihail fu nespus de miscat de acest semn de bunatate. ii paru chiar o adevarata revelatie. Cu tot zidul ce-l ridicase intre el si lume, in ciuda scepticismului sau, Mihail era prea destept, prea bogat de viata intensa, ca sa nu fie convins ca nu exista nici o gheata care sa poata rezista la focul dragostei. Desigur, Adrian nu-l cucerise inca, dar intamplarea aceasta neasteptata contribui de minune la croirea unei sparturi in neincrederea lui Mihail, lasand sa patrunda prin ea flacara ce avea sa-i incalzeasca inima atinsa de cumplita iarna a zadarniciei.
Asa ca, vazand pe Adrian nemiscat, cu fata in palme, il atinse usor pe umar:
- Ei bine, uite... Marturisesc, Adriene, ca prezenta dumitale imi face bine. Ma simt mai putin singur... si-ti fagaduiesc ca pe viitor o sa ma intalnesc bucuros cu dumneata. Este adevarat ca nu credeam, ca ma indoiam, dar acum vad ca esti intr-adevar un prieten, un prieten...
Adrian il privea cu fata scaldata in lacrimi:
- Daca-ti sunt un prieten, spuse el, cum vrei sa raman nepasator fata de nenorocirea durnitale? Cum as putea sa ma despart acum de dumneata, sa ma duc la ai mei, unde gasesc dragoste, un pat si o masa curata, stiind ca te reintorci la cocioaba si singuratatea durnitale? Daca am fi fost amandoi niste pirliti, atunci da. Pe cand asa, eu in bunastare, iar dumneata in nenorocire, asta nu! Acest fel de prietenie nu este si nu va fi niciodata al meu. Dar dumneata, care ma silesti la aceasta nepasare, esti nedrept cu mine, esti crud. E ingrozitor... ingrozitor... Dac-ai sti cat rau imi faci...
Adrian avea dreptate. Mihail era nedrept cu el. si intr-adevar ingrozitor.
Mihail - Partea 01
Mihail - Partea 02
Mihail - Partea 03
Mihail - Partea 04
Mihail - Partea 05
Aceasta pagina a fost accesata de 1645 ori.
