Mihail - Partea 03
de Panait Istrati
Stand asa, langa Adrian, in maini cu o sapca, adunata parca din gunoi, la fel cu camasa-i murdara; cu haina sfasiata peste tot, gulerul slinos, manecile prea lungi, sumese; cu pantalonii petec langa petec; cu bocancii scortosi si scalciati; cu paduchii care apareau si dispareau; cu bratele parasite intre picioare, intr-o atitudine de delasare - si in mijlocul acestei mizerii nesfarsite, doi ochi ce-ti rascoleau inima si mintea, care reaminteau privirea blanda a animalului si glasuiau cu convingere sufletului deschis prieteniei - cunoasteti oare, o, prieteni! o imagine mai lamentabila a nedreptatii?
(Prietene invins de singuratate, oriunde te afli pe lumea aceasta, dezmeticeste-te si fii mare, ca bucuria sau durerea, in fata necunoscutului care-ti daruie indata inima sa! Nu negustori comoara pe care o ascunzi, aceluia ce ti se ofera! Oricare ar fi furtunile ce au putut sa-ti nimiceasca sperantele, fii nobil, fii increzator, nu te indoi niciodata de caldura sufletului tau si n-o refuza niciodata insetatului care ti-o cerseste. De vreme ce o simti in tine insuti, poti sa fii sigur ca nu esti singurul care o poseda - fiindca nimeni nu are monopolul vietii frumoase - si este mai bine sa fii inselat de-o suta de ori intr-un ceas, decat sa faci o nedreptate unui singur prieten din stirpea ta!)
Era ora noua dimineata, cand razele caldute ale soarelui alungara norii de pe cer si racoarea diminetii. Apa Dunarii deveni sclipitoare. Padurea de salcii plangatoare de pe malul celalalt prinse viata, iar departe, pierduti in zare, se profilau muntii melancolici ai Dobrogei.
Cei doi prieteni taceau, stapaniti de aceeasi teama religioasa in fata lucrurilor ce nu se exprima, fiecare insa cu sentimente diferite.
Adrian, cu inima grea, ochii buimaci, privea tinta la freamatul valurilor ce sarutau nisipul; el incerca sa adune cateva idei, sa le inlantuie si sa gaseasca o solutie care sa-l ajute de-a invinge impotrivirea lui Mihail la planurile sale generoase.
Mihail era si el tulburat, dar nu-si da nici o osteneala sa vada limpede. stia ce voia Adrian si, in sinea sa, nu-i reprosa decat faptul ca-i dorea binele, fara voia lui, adica intr-un fel care-i ranea amorul propriu.
Vazindu-l potolit, il intreba:
- Lucrezi in dimineata asta?
- Nu! Abia de la unu!
- Ei bine, vrei sa petrecem, o clipa impreuna pe malul celalalt al fluviului? O sa ne faca bine la amindoi.
Adrian deschise ochii mari: daca i s-ar fi anuntat ca tatal sau a inviat, n-ar fi fost atat de fericit.
- Adevarat? Nu glumesti? sopti cu inima tresaltand de bucurie.
Chipul sau trada o speranta atat de copilaroasa, incat Mihail fu cuprins de remuscari.
- Odata ce-ti spun, sigur ca nu glumesc. Ma crezi un urs?
- Ai unele asemanari.
- Desigur, cand vreau; dar crezi ca degeaba?
- Ghicesc multe lucruri...
- Aici nu e vorba de ghicit, pentru ca atunci ar insemna s-o nimeresti alaturi de adevar... E vorba sa vezi ceea ce exista. si-acum, du-te si cauta o barca si un vaslas care sa nu stie o boaba in greceste.
Cand Adrian se intoarse cu barcagiul, Mihail il intreba:
- Te-ai incredintat ca nu intelege ceea ce vorbim?
- Da.
- Cum?
- I-am cerut, in greceste, sa ma treaca fluviul si n-a inteles nimic.
Mihai reflecta: "Nu-i prost flacaul nostru!"
si sari primul, voios, asezindu-se cu spatele spre barcagiu. Adrian lua loc la pupa, in fata prietenului sau, pe care-l privea cu oarecare sfiala, dupa acest scurt examen de perspicacitate. Spuse:
- Ce bine este sa vorbesti o limba straina, cand ai in jur urechi curioase.
- si e mult mai bine sa poti vorbi cat mai multe, fiindca greceasca e arhicunoscuta la Braila, completa Mihail.
- Dumneata cunosti multe?
- Cateva...
- Care? intreba Adrian, atins la una din marile lui dorinte: aceea de-a sti mai multe limbi.
Mihail surase incurcat, - adorabila tulburare ce-i revenea, ori de cate ori era descusut prea pe fata despre cultura sau viata lui. Raspunse:
- ...Ai vazut, franceza. Pe celelalte, cand se va ivi ocazia.
Acest raspuns ar fi fost de-ajuns oricui, afara de Adrian care-i intoarse intrebarea, crezand c-o pune mai discret:
- Nu esti grec?...
- Nu... raspunse Mihail, cu fata imbujorata de-o umbra de pudoare ce ar fi trebuit sa-l dezarmeze pe Adrian, daca ar fi avut putina experienta in ale vietii. Cum insa nu avea, starui:
- ...Francez?
- Nicidecum... spuse Mihail, privind fundul barcii. si ridicindu-si capul, pe neasteptate, cu o privire aspra, aplica stangaciului prima mustruluiala prieteneasca:
- Daca prietenia mea te intereseaza si vrei s-o castigi, te sfatuiesc, Adriene, ca pe viitor sa nu mai fii atat de indiscret cu mine. Sunt lucruri pe care le tainuiesc spre binele amindorura. Pentru altele, nu-ti cer decat un pic de rabdare si o sa le afli. Cand vreau sa vorbesc, nu-i nevoie sa ma tragi de limba. Vorbesc de la sine... si acum, sa trecem la altceva. Adrian intelese mai bine decat te-ai fi asteptat de la o fire ca a lui.
Traversara fluviul. Acum barca plutea de-a lungul malului drept, la vale, strecurindu-se prin ramurisul salciilor, ca o suveica de la un razboi de tesut. Desi obisnuit cu acest fel de plimbare, Adrian nu fusese niciodata atat de miscat ca acum; pentru prima oara in viata se simtea in sfarsit aproape de-o fiinta umana ce-l intelegea, prietenul care se preda inimii tale, cu o forta ce-ti rascoleste intreaga existenta.
Cu echilibrul sufletesc restabilit, Mihail isi aborda direct tovarasul:
- Adriene, ia sa-mi explici: adineauri, cand mi-ai spus ca am fost "nedrept" cu dumneata si ca ti-am facut "rau", Ia ce te gandeai? Cum ma vezi dumneata?
- Dar... te vad intr-o situatie nepotrivita cu demnitatea dumitale si cred ca asta te face sa suferi... raspunse Adrian, temindu-se ca si-ar fi jignit prietenul.
- De unde stii ca sufar? ti-am spus eu ceva?
- Nu! dar presupun. Mizeria nu-i ceva placut. Am gustat si eu din ea.
- si esti sigur ca sunt in mizerie?
Aceasta intrebare paradoxala il dadu gata pe Adrian. Nu mai pricepea nimic. Casca niste ochi mirati. si facu o mutra, ca Mihail izbucni intr-un hohot de ras, scurt, voios, ceea ce zapaci si mai mult pe celalalt. Adrian nu stia ce sa mai creada despre acest om, pe care-l socotea printre cei mai nenorociti si care-si radea de propria-i stare, din toata inima.
Mihail il dezarmase, dintr-o data, cu usurinta. Dar confuzia fireasca a lui Adrian, sincera lui dezamagire in fata oricarei rasturnari de adevaruri consacrate, il cucerira sufleteste pe Mihail mai repede decat cel mai frumos act de generozitate. Acesta avea sa fie, mai tarziu, una din desfatarile sale.
- Deci, dupa dumneata, zise el, abia stapimndu-si rasul, nu ar exista o alta stare mai jalnica decat a mea.
- Afara de boala si puscarie.
- Ei bine, deschide-ti bine ochii. Mizeria adevarata - aceea care face viata de nesuferit - nu este saracia lucie si murdaria in care m-ai gasit, ci teribila situatie a omului care poseda toate mijloacele de trai de care are nevoie pentru a gusta din plin viata care-i place, si care nu-i e cu putinta s-o faca. Am cunoscut aceasta situatie si am fost intr-adevar nenorocit. Azi sunt fericit: ma balacesc ca un ratoi in ape care nu-mi erau ingaduite altadata. Nu bagi de seama?
Adrian il privi prosteste, fara sa cracneasca, in timp ce lui Mihail ii radeau ochii. Apoi, cu o miscare a bratului ce voia sa zica "sa lasam asta", ii puse mana pe genunchi, spunindu-i:
- As vrea sa te intreb ceva.
- Vorbeste... intreaba tot ce vrei... N-am secrete fata de dumneata... striga Adrian inciudat, ceea ce-l inveseli nespus pe Mihail.
- Ai prieteni interesanti?
- Nu. N-am decat cunoscuti. Prietenia, asa cum o inteleg eu, inca nu am intalnit-o.
- si cum intelegi dumneata prietenia? Adrian raspunse degajat:
- Foarte simplu: sa iubesti arta pe care o intelegi, natura si omul, pana la sacrificiu.
- Pana la sacrificiu! exclama Mihail, cu oarecare tristete. Asta este idealul! Numai ca viata nu incape cu totul in cercul pe care dumneata il tragi.
- si de ce nu? striga Adrian, inflacarat. Cel care iubeste tot ceea ce-i frumos, nu poate sa nu fie o fiinta generoasa.
- Nu totdeauna! Dar, admitand conceptia durnitale, asta nu-i totul. Mai sunt deosebirile adanci de rasa si educatie, care impiedica uneori pe cei mai buni dintre oameni sa se inteleaga. Citit-ai oare ceva despre caracterele, temperamentele si natura sensibilitatilor omenesti?
- Nu, n-am citit nimic!
- Atunci, ce citesti?
- Literatura. Numai pe asta o pricep.
- Care sunt autorii dumitale preferati?
- Balzac, Dostoievski si cei care le seamana.
- Cine te-a indreptat spre dansii?
- Inima mea.
- E foarte mult, daca spui adevarul. Dar numai literatura nu ajunge, deoarece, imbatindu-ne, ne impiedica sa ne cultivam. Ea este pentru sufletul nostru ceea ce sunt aripile pentru o pasare; daca zboara fara poticneli este gratie privirii ei agere, nu aripilor. Poezia este melodia unei ore de tihna sufleteasca; si, prin poezie, eu inteleg toate frumusetile pamantesti, toate manifestarile artei, tot ce se poate iubi. Totusi, vai! dupa ce ai visat, trebuie sa traiesti. si a trai inseamna a lupta impotriva vietii.
- Glumesti! zise Adrian.
-...Asculta mai departe, continua Mihail, foarte serios, inchipuieste-ti viata ca pe o masina formidabila, foarte complicata, insa demontata. Piesele ei reprezinta facultatile si instinctele noastre, pasiunile si nevoile noastre. Ca sa o faci sa functioneze perfect, ar trebui sa fie montata perfect si asta nu se poate, fiindca tehnicianul ei inca nu s-a nascut, de-aceea toate cunostintele noastre nu fac doi bani. De pilda, eu as vrea s-o fac sa functioneze pe suportii sociabilitatii si uneori chiar in cadrul intim al unei vieti care vrea sa se lipseasca de societate.
Piesele acestei masini se pun la unison, ca sa ne pacaleasca: nu conteaza felul cum le ajustezi, ele te asculta, totul se pune in miscare, isi ia avant, se multumesc cu ce le dai sau le lasi, la fel ca si omul caruia poti sa-i iei picioarele, bratele, ochii, urechile, nasul, sa-i desfigurezi fata, sa-l lasi surd, slut, neputioncios, - el va voi si va putea sa traiasca mereu, caci nu-i decat o picatura din aceasta eternitate care se multumeste cu putin.
Acest mecanism se numeste lumea. in orele de odihna face poezie: intr-o odaie, in doi; intr-un teatru, o mie; pe un stadion, o suta de mii, prezentand o unitate, o armonie aproape perfecta. Numai ca in aceste momente nu traiesti, ci visezi. De pilda: cumatra barfitoare care varsa lacrimi de bucurie pe un roman cu deznodamant fericit; prietenii care se saruta la colt de strada; poporul care jubileaza si se infrateste in bataia tobelor; multimile de alegatori ce-si poarta in triumf demagogii lor. Nu-i nimic de zeflemisit aici. Primul stalp al vietii, chiar a celei mai josnice, e dorinta binelui, inclinarea spre generozitate, spre ideal. Dar asta nu-i decat visul...
indata ce sarmana masina omeneasca inceteaza de-a visa, indata ce incepe sa traiasca, totul se incurca, totul trosneste, se rupe si vezi scuipindu-se in fata pe cei ce s-au sarutat in ajun. Este poezia care invecineaza mocirla. Este visul incoltit de antagonismele vietii. E masina sociala pe care un nimic o face sa mearga, dar pe care nici un tehnician nu-i in stare s-o faca sa functioneze ideal.
Fereste-te, Adriene, sa nu te prinda prea mult intre rotile ei. imi ingadui sa ti-o spun, fiindca mi-esti drag si pentru ca imi pari sa fii dintre acei care ies striviti din aceste roti.
Adrian simti ca un balsam ii umple inima, auzindu-l pe Mihail marfurisindu-si dragostea pentru el.
- Dar, replica el, cred ca prin dragoste oamenii s-ar putea intelege.
- Viata nu ingaduie alta dragoste, afara de aceea care se raporteaza la propriul ei egoism, raspunse Mihail, rece. Restul, visuri...
- Cum? striga Adrian. Afla ca dragostea mea e altruista; ca mi-as imparti pana si sangele, ca sa traiesc langa dumneata si altii care iti seamana.
- Se poate! insa dumneata nu insemni nimic in viata.
- si totusi, as socoti acest fel de-a fi drept cea mai buna parte a vietii.
- Desigur... Numai ca noi, eu si dumneata, sau Petre si Paul, inseamna in viata, ceea ce este un fir de par pe trupul omului: poti sa te lipsesti de el, viata merge inainte. Creand omenirea, imi inchipui ca Dumnezeu a trebuit sa procedeze in felul urmator: mai intai a aruncat in copaie aluatul omenesc asa cum il vedem noi, adica putand sa-si duca zilele lipsit de toate simturile si membrele. Dar, hotarandu-l unui atare destin, mormanul de argila n-ar fi avut decat sa vibreze la anumite ore. si atunci, creatorul a gasit ca-i nostim sa-i adauge grauncioare de frumusete, cateva graunte de talent, un fleac de generozitate, cateva fire de inteligenta, de asemeni, - ca la pateul de ficat, capruia i se adauga o farama de trufe; apoi, dupa ce s-a instarit destul aluatul, Dumnezeu si-a croit creaturile, la intamplare, cu cutitul. Ceea ce a dat nastere la incurcaturi, la nelinisti, deoarece toate aceste valori omenesti nu erau asimilabile. Ca si trufele in pateu, ele au ramas solitare si nemistuibile. Ceea ce n-a impiedicat ca iluzia parfumului sa reuseasca. Iata de ce aceasta interpretare gresita este sfasietoare.
Aceste cuvinte, contrare credintei sale, il intristara pe Adrian. Privirea i se indrepta instinctiv spre oras, unde incerca sa vada lumea cu ochii lui Mihail. Nu deslusi insa nimic. ii veneau in gand necazurile sale, truda mamei, dragostea pentru Leana, al carei spirit practic il ingheta. si incerca sa vada totul in sumbra lumina proiectata de prietenul lui. Nici o concluzie precisa nu se desprinse din judecatile sale.
ii lipsea experienta. Pana atunci, indurase cu nervii de otel ai adolescentului care uita lesne relele, muncit neincetat de nevoia de-a iubi. Nu intelese deloc conceptia de viata a lui Mihail. Dar cum il respecta mult, socotindu-l acum un stoic, Adrian isi dadu seama de inutilitatea a tot ce pretindea ca invatase pana atunci si se dispretul. Asta-l facu sa se zavorasca si mai mult, deplin increzator in sentimentele sale. Acolo, totul era limpede: isi iubea mama, logodnica si chiar lumea. si ierta oricarui "lut impanat" ca-l intelegea anapoda.
Pentru Mihail, care il intelegea, resimtea o dragoste si mai puternica si se hotari sa-l castige cu orice pret. Acest strain se revela prietenul viselor sale. N-avea sa-i scape.
Un vapor care se indrepta spre Galati, trecu cu mare viteza prin mijlocul fluviului. Valuri navalnice se sparsera de mal, izbindu-le barca la babord. Dansa timp de cateva minute ca o coaja de nuca, tocmai in clipa cand Mihail, cu tabacherea pe genunchi, rasucea o tigara. Adrian observa tutunul prost, de douazeci de bani pachetul si-l opri, zicandu-i:
- Nu fuma mahorca aia puturoasa. Ia-l pe asta al meu ca-i mai bun.
si-i intinse, staruitor, tutunul sau de cincizeci de bani, douazeci de grame. Mihail, vadit contrariat dar mereu cu un zambet ingaduitor pe buze, trebui sa se supuna, ca sa fie pe placul acestui copil mare, apoi, dupa ce isi aprinsera tigarile, rosti:
- Adriene, cred ca intr-o zi o sa fim prieteni. Dar pana s-ajungem acolo, n-ar trebui s-o incepem prin a ne lua la bataie?
- Sa ne batem? striga Adrian. si de ce?
- Pentru ca printre atatea alte cusururi ce vei fi avand, eu observ unul care-i greu de suportat pentru anumite persoane: anume, acela de-a voi sa dai cuiva ceva, fara sa-l intrebi daca doreste; ceea ce-i ingrozitor, fiindca e mai dureros sa nu poti primi ceva de la cineva pe care-i stimezi, decat sa te vezi deposedat cu forta de un bun al tau. Generozitatea cu de-a sila este cea mai dureroasa dintre toate cate nu poti suferi. si oricat de paradoxal ti-ar parea, asta se intampla.
- Dar, spuse Adrian nedumerit, eu as primi de la un prieten, cu aceeasi usurinta! Chiar i-as cere, daca as avea nevoie.
- E in intregime posibil, la firi ca a dumitale; e contraponderea capacitatii dumitale de-a da. Dar, sarmane prieten, te plang, daca ai venit pe lume prea plin de aceasta impulsivitate. O sa te strici intr-o zi cu toti oamenii, prieteni sau nu!
Adrian se aprinse, rosu de manie:
- Atunci, la dracul! Ce-i oare prietenia, daca nu iubirea de aproapele? si poti oare concepe o dragoste care sa nu ne impinga sa dam tot ceea ce avem, de la bani, care sunt cel mai usor de dat si pana la viata, care e bunul nostru suprem? Sa nu fie pe lume decat prietenia de la carciuma, unde fiecare isi plateste consumatia? Nu simti oare aceeasi bucurie reciproca de-a da, decat numai de-a primi? Sau vrei sa ma convingi ca sunt nebun?
Ghemuit pe genunchi - pozitia sa favorita, ori de cate ori asculta - Mihail privea tinta fundul barcii si se caznea sa scuture mucul tigarii, cu riscul de a-si arde degetul mic. Nu raspunse nimic. Nebanuind la ceea ce se gandea, Adrian reveni cu insistenta:
- Sa nu-ti inchipui ca, vorbindu-mi astfel, o sa scapi de mine sau ca ai sa clintesti cu o iota ceea ce am simtit ca-mi bate totdeauna in piept. Orice s-ar intampla si in ciuda prezicerilor ce-mi faci, nu, nu, nu dau indarat! Asa simt. si de s-ar afla pe lume doar un singur om caruia sa-i placa prietenia mea, mie mi-ar fi de-ajuns, ar pretui pentru mine cat omenirea intreaga. Ca sa-l descopar, voi rasturna pamantul si daca n-o sa-l intalnesc niciodata, voi crede totusi in existenta lui, voi crede, voi crede!...
Mihail isi aruncase tigarea si acum, cu mana in apa, privea nemiscat la dara pe care o lasa in urma. Se ferea sa-l priveasca pe Adrian in ochi. Totusi, atitudinea sa dovedea ca-l asculta cu cea mai mare atentie.
Adrian, tot voind sa-l convinga ca "afara e ziua", reincepu:
- Daca-mi dai voie sa trec la cazul nostru, mi-ar fi mai usor sa ma explic. Imediat ce te-am vazut, am simtit ca ma atasez de dumneata. Acum stiu ca esti un om instruit, deci nu m-am inselat, deoarece am banuit-o inca de ieri, cand ti-ai incrucisat privirea cu a mea, in timp ce citeai pe Jack si nu presimteai nimic. Mai cred ca ai o inima afectuoasa, de prieten adevarat, asa cum il inteleg eu. Asta e credinta mea si e zadarnic sa ma descosi de ce cred astfel. De ce n-am crezut-o si fata de altii? Fiindca eu caut prieteni, din ziua cand m-am simtit nenorocit sa tot gust singur atatea frumuseti pe care Dumnezeu le-a creat ca sa fie impartasite. Dar cu cine sa le impartasesc, Doamne! cand nici mama mea, nici aceea pe care o cred logodnica, nici una din cunostintele mele n-au habar despre ce e vorba? si cine altul, mai bine decat dumneata, ar putea sa priceapa cat de greu este sa te simti strain in orasul tau, in familia ta, mahnit sa te vezi categorisit drept o haimana, tocmai pentru ca porti in tine o lume de pasiuni, o lume de visuri, cele mai puternice bucurii ale vietii? Am clipe cand fug de aceste fapturi pe care le iubesc si ma furisez aici, singur, sa-mi urlu aleanul in fata acestui fluviu, cerandu-i un prieten, o haimana ca mine? si cand lucrurile stau astfel, ai vrea sa ma port fata de dumneata calculat, meschin, egoist? Dar m-ai face fericit si m-ai onora, daca m-ai lasa sa iau parte la suferinta durnitale si ai face dreptate prieteniei, daca ai primi ajutorul unui prieten, ca pe ceva cuvenit. E singura generozitate cinstita pe care o cunosc; toate celelalte sunt interesate. Sa-ti imparti bunul tau cu parintii, care nu sunt decat parinti sau sa te despoi pentru o femeie, care nu-i decat o femeie, spune-mi: ce legatura de sange am eu cu acesti oameni care sunt milostivi cu ei insisi? Nu! singura fiinta care ar avea drept la viata mea, va fi aceea careia m-as darui si mi s-ar darui din prietenie. Restul e demn de-o bruta.
Barca plutea de-a lungul unui ostrov pustiu, putin cam inalt si plin de salcii. Mihail se ridica deodata, facu semn barcagiului sa traga la mal si, fara sa mai astepte atingerea cu uscatul, sari in apa adanca pana la glezne.
- Spune omului sa ne astepte! murmura cu o voce abia soptita.
Din graba prietenului, Adrian ghici ca emotia il gatuia. Cobori, la randu-i, si-l urma.
Mihail merse pana la malul unei balti mici, acoperita peste tot cu nuferi mari si albi sau mai de graba de frunzele lor imense si late, covor nesfarsit care zacea pe suprafata apei adormite. Jur imprejur un gard viu de trestie imprejmuia aceste perle acvatice, pitite in singuratatea mlastinoasa. Adrian se apropie si ramase uluit in fata petalelor de hermina catifelata, care-si inaltau cu sfiala corolele sprijinite pe o farama de lujer abia vizibil. Se apleca si apuca un boboc inflorit. Un lujer lung, din ce in ce mai gros, de un verde frumos, iesi din apa. Mihail, care privea in tacere, cu mainile in buzunar, spuse prietenului:
- Nu-l rupe... Acolo e frumos; a-l lua cu tine, inseamna sa-l pangaresti...
Adrian ii dadu drumul incetisor. Nu-si amintea sa mai fi atins acesti frumosi crini salbatici, din vremea indepartata, cand, copil, il insotea pe mos Dumitru la taiat pe ascuns papura, si pe Codin la vanatoare de rate salbatice. Cei doi prieteni se asezara pe iarba carnoasa, care crescuse pe dealurile formate din vechi aluviuni, hranita din belsug de umezeala permanenta.
Priveau si taceau. Mihail sta incovoiat, ca ingropat in pamant. Adrian isi infundase mana in iarba si racaia usor pamantul moale, ca sa-i simta racoarea.
Dinaintea lor, balta se scalda in razele caldute revarsate de soare, O multime de gaze roiau ca scoase din minti. Pe ochiuri, nu mai mari ca o farfurie, unde apa nu era acoperita de frunzele nuferilor, musculite fara forma, ca niste seminte de canepa, se invarteau locului cu o iuteala ce-ti da ameteala. Paianjenii de apa alunecau, in lung si in lat, fara rost, in timp ce roiul de tantari, innebuniti de placere, topaiau deasupra baltii cu o furie de-ai fi zis ca o sa se urce unii peste altii. Din cand in cand, barzaunii si taunii inspectau, in treacat, regiunea si plecau bazaind nemultumiti.
Privirile celor doi spectatori alergau de la o priveliste la alta, dar ceea ce le placu mai mult fu infatisarea si miscarile broastelor. Cateva se prajeau la soare, catarate pe plante, confundindu-se cu ele, din pricina culorii galben-verzuie; altele scoteau capul din apa, priveau o clipa, cu un aer prostesc, la cei doi insi de pe mal si se afundau sperioase. Cateva broscute raioase nu se sfiau deloc sa-si urmeze vanatoarea de tantari, pe care ii inghiteau lacome, scotand dupa fiecare inghititura un "oac!" de satisfactie. Iscodindu-le, cei doi prieteni schimbara, in treacat, o privire, in care licarea o placere nesfarsita.
Adesea, tacerea era sfasiata de un muget indepartat sau de latratul cainilor de pe la mosiile invecinate. Cateodata, strigate scoase din piepturi zdravene, chemari pe nume, franturi de convorbiri in romaneste, greceste sau turceste - strigate de pe un mal la celalalt "brat al Dunarii vechi" - clinchetul pompelor pe slepuri si caice, ca si suieratul asurzitor al sirenelor, tulburau brutal pacea acestei contopiri cu natura, reamintind celor doi prieteni ca oamenii si viata lor nu erau prea departe de dansii. in deplinatatea sufletelor lor contopite, aceste zgomote cadeau ca niste picaturi mari de ploaie pe suprafata neteda a unui lac.
in mod sigur si fara sa-si dea seama, Adrian atinsese in chip magic si biruise rezistenta incuietorii secrete, care impiedica intrarea oricarei afectiuni noi in templul unde Mihail veghea neinduplecat la capataiul dragostei sale ranite. in acel moment, privirile inimii lui convalescente intampinau cu un zambet cald cele doua maini intinse de Adrian. si intr-adevar: tulburarea lui Mihail, tacerea-i sfiicioasa, calmul nelinistit, o dovedeau cu prisosinta. si Adrian, care presimtea totul, tacea chitic, ca un vinovat.
Dar cel care e pastratorul dragostei universale, care stie sa lecuiasca orice rana si sa puna ordine in toate, fara sa ne ceara rugaciuni, nici tamaie, acela pricepu tot asa de bine si sinceritatea ofrandei de care era plina inima unuia dintre ei, cat si dorinta de-a trai, de care celalalt se arata insetat.
si in acest colt de natura, nepangarit de om, stapanul Firii le dadu binecuvatarea ce avea sa-i uneasca intr-o prietenie de opt ani; o prietenie care avea sa fie pusa la toate incercarile ingrate ale unei existente vitrege; care trebuia sa indure toate chinurile unei vieti de hoinareala, tarata prin mizeria mai multor tari si care - de-o suta de ori ranita in carnea ei, de vulgaritatea omeneasca, de-o suta de ori sufocata de duhoarea propriei sale imperfectiuni - stiu sa iasa la liman din toate potopurile ce-o napadeau, stiu sa-si tina fruntea sus in vijeliile ce-o trantira deseori la pamant, izbutind sa rosteasca pana la sfarsit cele doua cuvinte sfinte, insusi esenta ei: Dragoste si Arta.
Doar moartea ii desparti, cu o lovitura de sabie, trimitand pe unul din cei doi indragostiti, acolo unde, ne vom duce cu totii, iar pe celalalt, singur de-acum incolo, il lasa sa cutreiere lumea in cautarea adevarului personal necesar oricarui suflet puternic, jeluind timpurile petrecute odinioara impreuna si cersind, cu staruinta, la toate orizonturile ivite in cale un pic de prietenie care sa semene cu prima.
Mihail rupse tacerea, tanguitor. Vocea-i era scazuta, tremuranda de emotie, ca a unei tinere femei ce-a plans mult. Bogata muzicalitate a limbii grecesti dadea gandirii lui un inteles adanc. Adrian il asculta pentru prima oara si se infiora. Rareori, in cursul prieteniei, mai avu ocazia.
- Adriene, rosti el, fara sa clipeasca, cu privirea mereu in balta. Nu te cunosc decat foarte putin... Nu stiu ce idei ai, vreau sa spun, felul durnitale de-a vedea lumea, si-ti descifrez destul de greu caracterul. Firea omeneasca, cu cat e mai inzestrata, cu atat ascunde in adancul cutelor ei realitati necunoscute adesea chiar noua insine, si ale caror izbucniri neasteptate, in aventurile din viata, nu raman totdeauna nevatamatoare. Am in privinta aceasta experiente triste. si daca unii indura cu stoicism aceste surprize, eu nu ma impac deloc cu ele: din ciocnirea pe care am avut-o cu oamenii cei buni, eu sunt cel care am iesit strivit. Ma adresez acum inimii dumitale.
stiu ca esti dornic sa ma cunosti, sa afli cine sunt. E foarte natural, de vreme ce ma iubesti. si ai avea tot dreptul, dar nu se poate... Ceea ce voi putea sa-ti spun, vei afla pe masura ce-mi vei castiga increderea. Dar afla acum, odata pentru totdeauna, ca niciodata, niciodata n-ai sa-mi cunosti tot trecutul, chiar de-ai fi zeul dragostei sau al tacerii. asta-i felul meu de a fi. Dealtfel, faptul acesta nu va avea nici o urmare pentru prietenia noastra... Sunt inca destul de tanar si daca dumneata esti demn de a fi iubit, te voi iubi ca nimeni altul pe lume, mai mult chiar decat maica-ta.
si apoi, inchipuieste-ti ca m-am nascut chiar in ziua cand ne-am intalnit. N-am trecut, e mort. L-am ingropat, sa-l uitam si sa ne vedem de viata...
ti-am spus ca te cunosc inca destul de putin. Dar putinul asta mi-ajunge pentru inceput. Ca si dumneata, mai mult decat dumneata - deoarece sunt ajutat de-o experienta mult mai bogata decat a dumitale - si eu ma calauzesc cu antenele sentimentelor mele, iar intalnirea cu dumneata imi pare fericita.
Asa ca, pentru a-ti dovedi increderea mea, iti destainui ca sunt nascut undeva, in lume, din parinti care n-au fost saraci. Unde? Poate vei afla-o intr-o zi, odata cu nationalitatea care nu reiese nici din hartiile mele si nici din accentul meu, deoarece vorbesc sase limbi, dintre care trei tot atat de bine ca si limba materna.
Copilaria mea a fost senina, fericita; adolescenta insa mi-a fost tulburata de idei politice, urate de parintii mei, pe care eu insumi le-am urat mai apoi - pentru ca m-au costat cele mai frumoase iluzii - si, in sfarsit, prima mea tinerete fu zdrobita de zbuciumul inimii mele... N-o sa-ti deapan toata povestea.
Am calatorit... si viata mi s-a parut urata. in realitate, este si nu este, dar pasionatii sunt foarte putin condusi de ratiune si era cat pe-aci sa ma prabusesc. Fusei salvat printr-un miracol incantator si frumos, pe care am sa ti-l povestesc alta data. Iata tot ce pot sa-ti spun acum... Pastreaza-l pentru dumneata. Daca te descoase cineva, fa pe nisnaiul; minciuna e scuzabila si necesara, atunci cand trebuie sa menajezi susceptibilitatea altora, sa le salvezi onoarea sau viata. si-acum sa trecem la ceva mai important, pentru care fac apel la inteligenta dumitale. Dumneata gandesti ca sufar. Desigur, ma vezi in mizerie - ceea ce-i adevarat - si arzi de dorinta de a-mi sari intr-ajutor. E foarte frumos. Mai mult decat frumos: in viata mea, esti primul exemplu de dragoste crestineasca, unita cu inteligenta unui om modern. Dar, dragul meu, Adrian, fii sigur ca suferinta si mizeria mea iti fac mai mult rau dumitale decat mie. si numai ca sa-ti rasplatesc osteneala sincera, m-am hotarat adineauri sa ies din carapacea mea, intr-un fel mult mai pronuntat decat avusesem intentia pe malul celalalt al fluviului.
Astfel, afla ca am avut zile de sarbatoare in viata mea, frumoase zile scaldate in lumina tuturor bucuriilor. Obtineam tot ceea ce, omeneste si cu mintea intreaga, poti cere vietii. si cum am o inima simtitoare - mult mai simtitoare in acest moment - si o inteligenta destul de vioaie - mult mai vioaie azi - ma bucuram pana la suferinta. Dar asta a fost nenorocirea mea: am crezut, tare ca o stanca de otel, ca viata mea nu era, nu trebuia sa fie decat placere. Or nenorocirea, grabnica si teribila ca un fulger, nu intarzie sa-mi dea, in plina fericire, una din acele lovituri de maciuca, doborindu-te, cand nici nu te astepti.
Ei bine, te rog sa ma crezi, cand iti voi spune ca, dupa ce am iesit jumulit din iadul unde mi-am rascumparat trufia si unde era cat pe-aci sa-mi las pielea, ma aflu acum inaintea dumitale cu aceleasi pofte de placeri ca-n vremea cand n-aveam decat sa apas pe un buton si sa am, zece minute mai apoi, calul meu, frumosul meu roib, singura fiinta care ma intoarce spre trecut, singura care-mi da uneori doruri nebune de a pleca, cu capul inainte, cu ochii inchisi, spre locurile de fericire josnica, pe care nu le voi mai revedea niciodata.
Da! prietene, viata face astfel de minuni: am ramas neschimbat. Ba, mai mult, am descoperit alte izvoare de fericire, unele nebanuite, mai bogate, ramase ascunse in timpul vietii mele de belsug, care era ca o lumina puternica ce te orbeste: toate amanuntele - care fac viata frumoasa si arta adevarata - iti scapa.
Credeam ca simteam arta si minunatiile naturii, dar ascultam doar muzica cea mai ametitoare, inlantuind gatul femeilor; le citeam cele mai frumoase pagini, ca sa admire mai degraba talentul meu la citit; si cand treceam calare pe sub ramurile aleilor, cravasam frunzele care cadeau sfartecate.
Durerea, care fu fizica si morala - deopotriva de nemiloasa - arunca peste aceasta fericire confuza lumina ei discreta, care intretine uleiul nepretuit al vietii, ce se cheama sinceritate. Mizeria trecu apoi buretele ei arzator pe pielita fina a vanitatii mele si sterse orice urma de bucurii resimtite printr-o sensibilitate bolnavicioasa. si acum, ca nu mai e nimeni sa-mi spioneze miscarile - care trebuiau sa fie perfecte - nici sa linguseasca o stiinta pe care mi-o apropiasem pentru falsa lor admiratie, acum admir aceasta balta pentru fumusetea ei salbatica, citesc o carte pentru valoarea ei adevarata si nu mai fac un gest, nu mai rostesc o vorba pentru ochii cutarei frumoase sau viclenia dusmanilor mei. Numai acum gust bucuria.
Sta scris: mizeria si durerea fac pe om sincer. Merg mai departe: suferinta creeaza bucurii. Perfidia fericirii usoare, lasitatea placerii gratuite, beatitudinea sentimentala gen Narcis, ne obosesc nervii, priveaza pe om de ceea ce viata contine mai bogat omenesc si secatuiesc plapandele izvoare ale vietii unilaterale, de care dispune orice fiinta care n-a cunoscut marile dureri. Aceste izvoare sunt toate asemenea izvoarelor de apa vie care, ca sa poata functiona bine, ca sa-si mareasca debitul, au nevoie sa fie ingrijite, largite, adancite. Ei bine, nu-i decat o singura cale in stare sa primeasca debitul izvoarelor noastre de bucurie: suferinta. Da, numai ea e in stare sa ne faca sinceri, dar cu conditia ca omul, coplesit de ea, sa nu fie, de data asta, admirat de-a-ndoselea, caci atunci, daca e vorba sa ramaie usuratic toata viata, mai bine sa simta usurinta aurului care trece, decat urma paduchilor care raman. Nu sunt un admirator al mizeriei si mai ales nici un ahtiat dupa suferinta stupida pe care ti-o da, dar odata cazut in apele ei nesfarsite, imi place mai mult sa ma afund catre adancuri. decat sa ma balacesc la suprafata intr-o deznadejdie caraghioasa. Iata de unde vine aceasta pasivitate, acest calm, aceasta acceptare pe care o vezi la mine si te inspaimanta.
Spuneai adineauri ceva unde era vorba de demnitatea mea. Demnitatea e una din acele valori care nu pot fi pierdute decat atunci cand te temi ca ai sa ramai fara ele. Nimeni nu poate sa se atinga de demnitatea unui om, afara de cazul cand o incredinteaza unui suflet vulgar, care indata va scuipa pe ea. Demnitatea este cristalul cel mai curat al personalitatii noastre si ar insemna sa fii nebun ca sa-l arati la fiece pas. Asa ca, inchipuieste-ti, ori de cate ori un hamal ma trage de nas sau imi da un bobarnac, eu m-as apuca sa-i spun, scuturindu-ma de praful mizeriei mele: "Ei! drept cine ma iei? Dar uiti, oare, ca sunt X... fiul domnului X, nascut in castelul X, asa vanzator de placinta cum ma vezi?" Nu, sa nu faci niciodata una ca asta. Te vei alege numai cu rasetele.
Dar se intampla ca un oarecare sa-ti strige "paduchiosule!" cum mi se intampla si mie adesea. Ei bine, daca ai paduchi, n-a spus decat adevarul; daca n-ai, s-a pacalit. si intr-un caz si-n celalalt a vrut sa fie rautacios. Repet: "a vrut", caci foarte adesea acestia sunt oameni cumsecade, suflete bune care au in masinaria lor vreo doaga lipsa, deoarece, dupa cum ti-am spus, nu s-a nascut mecanicul perfect al masinii omenesti. Dar sa zicem ca sunt intr-adevar rai, ce inseamna asta, daca nu faptul ca n-au inca experienta vietii?
Deci, nu te chinui deloc pentru mine. Ma simt bine. Am si atins fundul acestei mari, acum un an, sosind la Braila. Acum urc iarasi la suprafata. Vrei sa ma ajuti sa ma sui pe mal? Primesc, cu conditia neaparata ca nimeni sa nu observe ce ai pescuit, adica ce fel de peste ai prins. Sunt si vreau sa raman pentru toata lumea, ceea ce lumea gandeste despre mine: un vanzator de placinta, sluga lui kir Nicola, care, intre noi fie-zis, intrece cu mii de coti o buna parte din prietenii mei de odinioara. Desigur, multi se vor ocupa de prietenia noastra, caci cea mai mare placere a omului de rand este sa se preocupe de treburile altora. Sileste-te sa nu afle ca am o rana: ar sari indata sa puna degetul pe ea.
si-acum, s-o stergem.
Adrian observa ca o cuta verticala, foarte adanca si care-i da un aer aspru, se formase intre sprancenele lui Mihail, pe cand vorbea. Aceasta cuta si asprimea ce o da fetii, Adrian le gasea in izbitoare contrazicere cu blandetea pe care Mihail o punea in glas, in sobrietatea gesturilor si cumpaneala vorbelor. Nu totdeauna avea sa fie asa si indata cunoscu un Mihail care stia sa-i arate ce avea sa insemne pentru viitor, daca acea grozava cuta va reaparea pe viitor din cauza lui Adrian.
Barca se indrepta spre intrarea in Docuri. Cei doi prieteni nu-si adresara o vorba, tot timpul traversarii fluviului spre malul stang si barcagiul ii crezu certati. Cand privirile li se intalneau, aveau aerul sa spuna: "Ce frumos e ceea ce stim acum! Dar, nici o vorba!"
Coborara la pescarie.
Mihail, cu cureaua cosului dupa gat, sari primul si isi scoase cutia cu gologani ca sa plateasca barcagiului. Adrian il opri cu o privire de repros. si cum in jur nu se afla lume care ar putea sa-i inteleaga pe greceste, ii sopti:
- Vrei sa platesti dumneata?
- Da! raspunse Mihail, zambind prietenos, dar cu un aer vinovat.
- Atunci, asa ne-a fost vorba? facu Adrian, cu mania in priviri.
Mihail nu cracni, puse cutia la loc si pleca ochii rusinat, cu un aer de noblete.
(Ban ticalos! Ai si aparut? Ai inceput sa pangaresti mainile prieteniei si sa otravesti viata a doua fiinte omenesti, care te dispretuiesc? Ai vrea, de pe acum, sa zamislesti cearta in acest cuib al fratiei nascande, sa arati ca tu esti inceputul si sfarsitul oricarei legaturi intre oameni, ca nimic nu-i mai presus de dominatia ta? Tu, murdara nascocire a unui creier mediocru! Nemernicie care te falesti cu dreptatea! Ehei, Adriene, atentie!)
Fericiti cei a caror inima cunoaste pasiunea prieteniei. Numai ea stie sa ne faca singuratatea mai putin ucigatoare si viata suportabila.
Adrian se desparti de Mihail intr-o stare de toropeala atat de puternica, incat nu se putea gandi la ceea ce se petrecuse. Nici chip sa prinda o idee. Totul fugea, ii aluneca printre degete, ca argintul viu. La drept vorbind, ideile erau poate prea numeroase, dar atat de fluide, prea pline de bucurie, asa cum se intampla ori de cate ori inima ne stapaneste mintea, spre fericirea noastra, deoarece creierul, singur, este un biet instrument de care Dumnezeu ar fi trebuit sa ne scuteasca.
Aceste idei voioase care-i jucau in cap sau in inima ca roiul de musculite deasupra baltii, Adrian le cantarea cu un ochi ingaduitor si lenes, in timp ce se indrepta spre binà, mergand cu pas sovaitor pe marele bulevard Carol - Champs-Elysees-ul Brailei - a carui pustietate la ora aceea nu era tulburata decat de strigatele unui batran gazar ovrei:
- Gaz, ga-a-az!
Adrian, vazindu-l cocosat sub povara celor doua garnite atarnate de-o cobilita, isi zise in sine: "Dragul meu, ca sa poti rabda viata asta, desigur ca iubesti si tu pe cineva, asa cum il iubesc eu pe Mihail".
si deodata si-aduse aminte ca mai iubea si pe maica-sa, si pe Leana. Foarte usor impaca pe toate trei dragostele. Erau oare adevarate?
Da, in inima sa!
Dupa-amiaza si-o petrecu in aceasta toropeala fericita. Norocul lui ca lucrul lancezea, adica cei doi lucratori si insusi patronul nu erau mai cu tragere de inima decat Adrian, insa cu totul din alte cauze: chefuisera in ajun si cu tot blau-montag-ul de dimineata, nu-si revenisera din mahmureala, iI crezura si pe Adrian la fel:
- Ah, dragul meu, ii spuse maistrul Petrache, in zadar te silesti sa casti ochii mai mult decat noi, vad cat de colo ca pleoapele iti sunt la fel de grele ca ale noastre. Du-te! si te inteleg, vezi bine! Munca neavand nimic atragator, cei bogati au daruit-o gratis noua, astora, dezmostenitilor, ca sa nu pierim de urat.
Patronul se asezase pe o cutie cu alb de zinc si n-avea chef sa-si puna salopeta. Ceilalti doi lucratori si le imbracasera, dar se uitau la unelte ca la niste serpi veninosi. Doar micul Serafim, ucenicul, parea mai viteaz: desena purcei, cu carbunele, pe un zid parasit.
Binaua era o lucrare veche, parasita in timpul executiei, din cauza clientului. Acesta incetase sa mai dea aconturi in bani si mesterul Petrache ii spusese la revedere, pana la noi ordine. Acum lucrul reincepuse, deoarece "carcotasul sfarsise prin a da gologanii". si cei care cunosc necazurile acestor intreruperi, inteleg melancolia meseriasilor nostri. Matei, decoratorul, nu mai regasea tonurile miozotiselor, iar Itic, asul ciubucelor false, nu mai izbutea sa le imbine. Adrian, cel mai umil dintre toti, incepu sa umple "campurile" catorva panouri. Cat despre patron, se caznea sa continuie o imitatie de lambriuri de lemn, abandonate acum trei saptamani.
Maistorul Petrache nu stralucea in meseria sa, dar era descurcaret si bun organizator. Drept, generos, afectuos si intelegator cu sufletul muncitorului - acest suflet care n-are "drept la lene" - se facea iubit pana si de lucratorii cei mai ursuzi. Era o namila de om, uscat ca o scandura. Fata lui, de asemeni, n-avea pereche in tot orasul: un oval prelung, capul chel si ascutit in forma de ou, o patlagea vanata in loc de nas, doua buze care deveneau cat patru la cel mai mic zambet, barbia ca o rosie a carei gropita da de furca barbierului si niste urechi atat de blegi ca "atestau - spunea el - originea rasei sale". si totusi, niciodata un om urat n-a fost mai simpatic ca maistorul Petrache, nu numai pentru ca radea cu ochi ce exprimau toata veselia inimii sale, cu adevarat buna, dar chiar furiile sale, devenite proverbiale, contribuiau sa faca dintr-insul omul cel mai iubit de la ceainaria lui Procop, unde era tinta tuturor zeflemelilor prietenesti si nerautacioase, datorita fizicului.
Aproape totdeauna, dupa una din teribilele-i furii ivite in timpul lucrului, maistorul Petrache pleca valvartej, spre a se inapoia numaidecat cu o trasura si un tigan lautar, ii incarca pe lucratori si-i tara cu sine, claie peste gramada. Un chef strasnic, care dura pana in zori, aducea calmul pentru o saptamana intreaga si impacarea cu toata lumea.
Adrian il cunoscuse in imprejurari, cand frumusetea sufleteasca a acestui om rasarise din uratenia sa fizica, cu spontaneitatea soarelui de vara strapungand norii.
Prima data, li se incrucisara pasii intr-o casa de export, unde Adrian era baiat de alergatura . Zugravul venise intr-o zi sa repare cate ceva. La capatul zilei, dupa ce cucerise toata casa cu veselia lui, asista la o cearta violenta intre stapana si jupaneasa, care fu aruncata salbatic in strada. Maistorul Petrache isi aduna sculele, o lua pe servitoarea scaldata in lacrimi si-o dadu in grija nevesti-si, tot asa de cumsecade ca si el, ca s-o plaseze altundeva, in conditiuni foarte bune. Adrian insemna in inima lui un punct in favoarea acestui om. N-avea sa-l mai intalneasca decat peste un an.
Era prima perioada dureroasa cand, fara lucru, de luni intregi, se zbatea in cautarea oricarei munci cu ziua. intr-o zi, un lacatus il tocmi la instalarea unei usi din fier forjat. Adrian se regasi cu maistorul Petrache la aceeasi lucrare. Amandoi fura multumiti, baura ceaiul impreuna, la Procop, si flecarira fara ocolisuri.
intr-o seara, cand Adrian fusese concediat din lipsa de lucru, zugravul il intreba deodata, din curiozitate prieteneasca:
- intr-un cuvant, ce faci acum? Esti lacatus?
- Nu, raspunse Adrian. Nu-s lacatus... si adauga cu ciuda:
- Sunt o nimica toata!
Aceasta sinceritate nascu un sentiment de compatimire in inima buna a maistorului Petrache, care privi pe tanar cu interes:
- N-ai nici o meserie?
- Din nenorocire, nu.
- si n-ai incercat sa inveti vreuna?
- Ba da, mecanica, in atelierul Docurilor, dar a trebuit sa renunt la sfarsitul anului, din lipsa de mijloace caci eram cu totul pe spinarea mamei.
Se aflau la ceainic, la Procop, unde comuniunea sufleteasca se inchega repede, datorita atmosferei supraincalzite. Maistorul Petrache sorbea pahar dupa pahar din bautura racoritoare si isi stergea fata de zor. intreba iarasi:
- si nu ti-ar placea sa inveti o meserie?
- Eh! prea tarziu... raspunse Adrian, adanc mahnit.
- Cati ani ai?
- Aproape optsprezece. - si crezi ca-i tarziu la optsprezece ani?... Uite, eu am luat pensula in mana pentru prima oara cand aveam douazeci si patru. si totusi, vezi bine, nu merge prea rau. Numai ca, daca "mestesugul e bratara de aur" pentru meserias, gatlejul este de asemenea o palnie de argint! glumi el, parodiind proverbul romanesc, care spune ca meseriasul isi castiga bine existenta, dar ca bea si mai bine.
Adrian petrecu doua ore in tovarasia acestui om si rase cu lacrimi, fara oprire, fara a banui ca va urma ceva, cand, ramasi singuri, zugravul il intreba:
- Cat castigi pe zi?
- Doi lei.
- Ei bine, facu celalalt, daca gura mea nu te sperie prea mult, ti-i dau eu, cu incepere de maine dimineata... Vino... O sa vezi ca "dracul nu-i asa de negru, cum il fac zugravii"...
Uimirea lui Adrian fu atat de mare, ca-l podidira lacrimi de recunostinta. Avea si de ce: in acea vreme, leafa unui ucenic incepea cu cincizeci de bani, nu cu doi lei.
De-atunci trecusera sase luni, Adrian se dovedise demn de marinimia patronului-prieten, invatand cu usurinta, iar acum, dovedind indemanare in lucrarile incredintate, leafa i se urcase la trei lei pe zi, in vreme ce lucratorii cei mai buni n-aveau mai mult de cinci.
Etajul de sus al cladirii, unde se afla lucrarea reinceputa, era locuit de familia clientului. Servitoarea lor, o unguroaica tanara si expansiva, cazu pe neasteptate in mijlocul zugravilor cu mutre de inmormantare si le striga intr-o romaneasca stricata:
- Aha, mastoro Patrachi! Ase lucrezi la voi? Haideti! La treaba!
Patronul facu pe speriatul, sari in sus pana-n tavan si ridicandu-si bratele, striga cu o disperare care inveseli toate fetele:
- O! Mariska, Mariska! Frumoasa fata a "tarii papricasului", care-ti basica gura si aprinde inima barbatului! O! zana tuturor mazgalitorilor descurajati, spune-mi: iti plac zugravii?
intreband-o, se incovriga, ca gatul unei berze. Nas in nas, Mariska raspunse voioasa:
- Da, mosiu Patrachi! Iubeste Mariska la zugrave ca chinte bine, baieti buni, lucrezi putin!
- Bravo Mariska! urla maistrul Petrache, infascand servitoarea de mijloc si facand o pirueta cu ea. Ei bine, daca vrei sa ne vezi lucrand ca niste zmei, sterge-o iute si fa-ne patru cafele cu caimac, groasa, nu prea dulce si fierbinte sa ne arda in... teremtété!
Servitoarea se smulse din bratele sale si o lua la goana, strigand:
- Mintenas, mastoro Patrachi!
Lucratorii, dezmortiti, se strambau de ras. Peste putin timp, servitoarea, cumsecade, le aduse pe-o tava patru cesti cu cafea, la care adaugase tot atatea lingurite cu dulceata si pahare cu apa - politete elementara oricarei ospitalitati romanesti, prea putin cunoscuta in Occident, unde semenii te lasa sa mori de sete si de pofta de-a bea o cafea (a lor nu e niciodata turceasca, ci, vai! o biata zeama de umbrela).
Cu moralul ridicat de tratatia gustoasa, cei patru isi luara inima in dinti. Matei si Itic, amandoi ocupati cu tavanele, se avantara pe scari, mergand ca pe picioroange, unul pentru a-si semana miozotisele, celalalt pentru a trage ciubucele. (Minunata metoda de lucru, in treacat fie zis, nascocita de germani, cu totul necunoscuta in Franta si care cruta muncitorului oboseala de-a cobori neincetat pe scara ca s-o mute din loc in loc, iar patronului o mare pierdere de timp.)
Mesterul Petrache si Adrian incepura si ei lucrul, primul sa prepare "ultimul strat" de ulei pentru veranda, celalalt sa imprime pe zidurile unei odai un sablon reprezentind scene de vanatoare.
Palavreala era in toi. Vocile si rasetele izbucneau unele dupa altele. in timpul lucrului, fiecare povestea peripetiile chefului din ajun. Patronul, jos, pe dusumea, cu o galeata intre picioare, dadea tonul harmalaiei si asmutea elanul lucratorilor, in timp ce-si intindea zugraveala, adaugind cand culoare, cand ulei, sicativ sau terebentina, pe care i le da Serafim. Adrian, din odaia lui, asculta nimicurile, radea din toata inima si acoperea peretii cu paduri, vanatori, dini si cerbi, - toti verzi.
Dar incetul cu incetul, vocile slabira, istovite; raspunsurile si rasetele se rarira; piepturile obosite scoteau niste sunete hodorogite si, dupa un ceas, o tacere aproape generala domnea in binà. Din timp in timp, ritmul unei scari in mers din loc in loc, o tuse scurta, seaca, un oftat de nemultumire sau vocea abatuta a patronului care cerea ucenicului: "Albastru de Prusia"... "Verde inchis"... "Ia-o dracului de-aici, p-asta!" - cadeau solitare, in mijlocul tacerii generale. Apoi Adrian nu mai auzi nimic, somnolenta si amorteala zilelor posomorite invaluira totul intr-o toropeala, binaua pieri din ochii lui Adrian si gandurile lui se inapoiara pe taramul nuferilor albi, al cerului albastru (nu albastru de Prusia) si mai ales la ideea fixa de a-l revedea pe Samoila Petrov si de a-l castiga planului sau de a-l libera pe Mihail.
Masinaliceste, visand mereu, aplica sablonul pe perete, trecea pensula pe deasupra desenelor croite in tipar, ridica sablonul si repeta operatia, mecanic, mai departe, cand, smulgindu-se din visare, observa ca tocmai aplicase sablonul cu cartonul desenat intors pe dos. Mizerie!... Cu cartonul intr-o mana, pensula in cealalta, Adrian privea amarat padurea cu radacinile copacilor in sus, vanatorii cu capetele in jos, cerbii si dinii cu labele in aer. si necunoscand vigurosul cuvant al lui Cambronne, prompt pe malurile Senei in cazuri asemanatoare, trase printre dinti o injuratura romaneasca, in stare sa-l inspaiminte chiar pe Cambronne, deoarece orientalii sunt neintrecuti la injuraturi.
Daca Adrian injura aproape in gand, ca sa nu fie auzit, in schimb o alta injuratura rasuna alaturi, zbarnaind geamurile. Maistorul Petrache urla furios:
- Pe toti sfintii martiri ai bisericii!... Cine a bagat rosu de Berlin in cutia cu verde Van Dyck? Am prapadit doua chile de ulei!
Nimeni nu cracni. Serafim, cu vocea lui monotona, ca "e din cauza ca in ziua incetarii lucrului a fost aruncat totul claie peste gramada in lada si acum trebuie verificat totul inainte de-a fi intrebuintat".
Adrian, multumit ca nu-i singur in paguba, spala in liniste panoul gresit si-i trase un strat de vopsea, in timp ce patronul, necajit de confuzie, arunca o privire asupra lucrului facut de cei doi lucratori ocupati cu tavanul. Nemultumit, le spuse:
- Dragii mei, fiti asa de buni si coborati-va de pe scari. Miozotisele tale, Matei, sunt moarte, vestejite; iar falsele tale ciubuce, Itic, n-au nici un relief...
- Iar eu, interveni Adrian la randul lui. am pus sablonul cu sus-n jos!
Bietul mester sari in sus:
- Peste tot peretele? intreba el.
- Nu! numai o singura foaie, raspunse Adrian.
- Bine! S-o lasam balta! S-o stergem! striga zugravul. Azi toti avem privirea tulbure. Ne vom scoate parleala maine. Jumatatea asta de zi vi-o platesc. Strangeti uneltele!
Toata lumea fu satisfacuta. il incredintara pe patron ca maine fiecare va munci "ca un turbat", ca sa castige cele trei ore pierdute. si plecara.
in strada, Adrian isi scoase ceasul, era patru si jumatate, isi zise: "Samoila nu poate sa fie asa devreme la ceainic".
si se indrepta, la voia intamplarii, spre casa sobarului - artist-pictor, din strada Zidari. Un cartier linistit, de mici burghezi. La nr. 7 al susnumitei strazi, vazu o locuinta modesta; batu la poarta de lemn a curtii si-o intredeschise cu grija, de frica vreunui caine. O femeie de vreo patruzeci si cinci de ani, foarte grasa, pieptanata si imbracata ruseste, iesi din bucatarie si-l intampina, zambindu-i prietenos, ca unei cunostinte. Adrian saluta si intreba:
- Domnul Samoila Petrov aici sta?
- Da, domnule, intrati numai! Va asteapta de azi-dimineata si m-a intrebat de dumneata de trei ori pana acum.
- Cum se poate asta? facu Adrian, mirat. Dumneata nici nu ma cunosti!
- E adevarat, dar toata ziulica mi-a vorbit de intalnirea de-aseara cu dumneata, in Gradina Publica. tine mult la dumneata si-mi pare bine ca te cunosc si eu.
in acel moment, Samoila tasni dintr-o camera din fundul curtii si navali spre Adrian, cu bratele intinse. Purta o rubasca alba, guler moale si lavaliera neagra, sclipind de gratie si tinerete, plin de exuberanta, de viata, de mandrie, de incredere in sine si nadejdiile sale. Apucindu-l de brat si conducindu-l pe Adrian spre atelierul sau. revarsa asupra lui un potop de cuvinte dragastoase:
- in sfarsit, iata-te! De azi-dimineata te astept, cu nerabdare. inchipuie-ti, un cunoscut de-al meu te-a zarit, pe la ora opt, plimbindu-te in port, in compania unui vanzator de placinte. Persoana asta a fost de fata la bataia cu confeti de ieri, te cunoaste din vedere si s-a rostit cu oarecare dispret asupra plimbarii dumitale. Poti sa-ti inchipui, cum l-am pus repede la punct! Cu ocazia asta, am aflat ca nu lucrezi azi si bazindu-ma pe sinceritatea promisiunii de ieri-seara, eram sigur de vizita dumitale. Am si prevenit-o pe mama, sa te roage sa ma astepti putin, daca ai fi venit cumva in lipsa mea...
Din pragul usii de la intrare, striga maica-sei, cu un glas de copil razgaiat:
- Mama! Vrei tu sa pregatesti samovarul?
Intrara in casa, unde Adrian vazu doua incaperi, curate, modest mobilate: o camera de culcare si atelierul-cabinet de lectura al lui Samoila, unde domnea o mare dezordine de artist, care-l impresiona si incanta pe Adrian. Vreo cincizeci de panze, de toate marimile, acopereau peretii, din temelie pana-n tavan. Peisajul domina, ici-colo cateva capete de studiu si doua compozitii cu subiecte religioase. Numeroase reproduceri in alb-negru si cromolitografii dupa capodoperele lui Rembrandt, favoritul lui Petrov, precum si numeroase portrete ale maestrilor penelului, muzicii si literaturii, prinse cu ace aproape peste tot. Pe biroul sau, incarcat cu vrafuri de carti, trona Tolstoi, flancat de Puskin, Veresaghin, Lermontov, o fotografie a mastii lui Beethoven, Eminescu, toate talmes-balmes. Langa fereastra, sevaletul care adapostea o panza mare, aproape gata, care atrase atentia vizitatorului.
- Recunosti privelistea asta? il intreba Samoila.
- Cum, nu! Mi-e familiara! zise Adrian. Ce nume i-ai dat?
- Cum ai boteza-o dumneata?
- Pe cuvantul meu... I-as spune Dunarea in fata Brailei.
- Ei bine, asa sa fie! exclama pictorul. Ma gandeam s-o intitulez Balta Dunarii.
- Nu prea se potriveste, opina Adrian. Baltile sunt pe al doilea plan, in timp ce fluviul, cu maretia detaliilor, domina totul. incolo, iti marturisesc ca nu ma pricep deloc. Iubesc pictura, la fel cu toate artele - cu exceptia literaturii - adica fara s-o adancesc. inca dibuiesc.
- Atunci, ne vom completa unul pe altul. Eu iti voi vorbi despre pictura, iar dumneata mie despre literatura. Acolo esti mai la largul dumitale decat mine.
- Nu stiu pana unde pot patrunde taina literelor, dar sa spui ca eu m-as pricepe, e prea mult. Desigur, totdeauna m-am scaldat in aceasta lumina binefacatoare, am privit fara ragaz in inima ei, dar domeniul este atat de vast, ca-mi sperie dorinta de-a ma instrui. imi lipsesc atatea...
- stii vreo limba straina?
- Ei, vezi? Ai si pus degetul pe una din ignorantele mele. Nu cunosc decat greaca moderna si asta, cum! Dar as schimba-o, de bunavoie, cu franceza, de pilda, in ciuda ironiei durnitale... La nevoie, as adauga, pe deasupra, si romana.
- Oh, cum ni se potrivesc dorurile! suspina Samoila. si eu ard de dorinta de-a cunoaste franceza, Franta, Parisul cu capodoperele sale!
- Totusi, dumneata stapanesti rusa, care-i cu totul altceva decat greaca mea schioapa.
- N-are a face, nu-i o limba universala. si, ca si dumneata, tanjesc sa zbor spre marile inaltimi.
Petrov avea in conversatie unele familiaritati si o mimica ce-i placura lui Adrian. Plimbindu-l prin fata tablourilor sale si dindu-i o suta de explicatii asupra subiectelor, desenului, coloritului, expresiei, mai mult sau mai putin reusita a gandirii sale, Samoila ii strangea bratul, il batea pe umar, facea glumele cele mai caraghioase. Ascultandu-l, Adrian il compara cu Mihail si-si zicea: "Ce diferenta uriasa!
si totusi se simtea atras de acest om, vibrand in intregime de entuziasm, cu aceeasi putere ca in intalnirile lui cu Mihail.
Acest fapt ii paru ceva nou si minunat. Doi oameni... Descoperise doi oameni. Primul se apropia cu greu; al doilea, in goana mare.
Samovarul in clocote, cu armurile scanteietoare, fu adus de mama lui Petrov, cu gratia si indemanarea proprie rusilor. Pe tava, doua cesti mari, cu farfurioare adanci, zahar, lamaie, rom si pesmeciori. Adrian nu fusese niciodata atat de bine servit.
Buna mama a lui Petrov il intreba:
- Pictezi si dumneata?
- Da, doamna: spoiesc peretii! glumi Adrian. Samoila, care turna ceaiul, protesta:
- Nu-l crede, mami! Adrian este un baiat desavarsit. De cateva saptamani ma caznesc sa pui mana pe el. Dar, de-acum, am si devenit prieteni vechi. Nu-i asa, Adriane?
Ramanand iar singuri, sorbind zgomotos ceaiul, Petrov intreba:
- Ai prieteni?
- Nu-ti raspund acum, spuse Adrian, si te intreb la randul meu: dar dumneata esti bogat in directia asta?
Limba pictorului plescai:
- Am o sumedenie de cunostinte, dintre care unele imi sunt apropiate. Am fost militar, practic sportul si vizitez multa lume. Dar, lucru curios, fara sa fiu mai citit decat prietenii mei, ma despart totdeauna de ei cu o stare de emotie, inca neimpartasita, ca la un spectacol care nu-ti satisface dorintele. Nu prea ma potrivesc frivolitatii lor, cu toate ca pornim uneori la "vanatoare de femei", chefuri si nesabuinte destul de jalnice. Totusi - nu stiu cum sa-ti explic - s-ar zice ca in anumite momente nu sunt acelasi om. Cateodata, reintorcindu-ma dupa o seara petrecuta cu cei mai buni dintre ei, ma simt doborat de tristete: imi ramane un gust de amaraciune, care trebuie sa provina din efortul meu de-a obtine maximum de placere de la viata. si noteaza, e vorba de placerea ce ti-o da emotia artistica: pe asta vreau s-o impartasesc unora dintre ei si s-o vad licarind in ochii lor. Asta ar fi pentru mine adevarata fericire, atunci m-as simti pe de-a-ntregul inteles. Ei bine, aceasta scanteiere de bucurie am vazut-o intr-o seara in ochii dumitale.
- Cand asta? facu Adrian surprins.
- Acum catva timp... Mai inainte, te ascultasem de mai multe ori de la masa mea. in mijlocul harmalaiei din ceainarie, cum citeai mesterului Petrache si-i talmaceai anumite pagini din carti: o data era vorba de scena unde Rascolnicov cade la picioarele Soniei, in Crima si pedeapsa, si lamureai inflacarat patronului dumitale maretia acestei scene. Bunul om te urmarea cu greutate - pricepand pe ici-colo - dar dumneata o pornisesi in goana mare, fara sa iei seama ca tovarasul era adesea foarte stanjenit de entuziasmul durnitale.
- Mi-aduc aminte, zise Adrian, incurcat.
- Nu-i totul. Te-am surprins, de asemenea, pe cale sa te entuziasmezi de unul singur si atunci am putut sa-mi dau seama de masura sinceritatii dumitale in bucuria de a gusta arta...
- Dar tocmai dumneata faci pe politistul? ! striga Adrian.
- Deloc. Pui prinsoare ca ai vederea slaba.
- Da! sunt cam miop, mai ales cand se innopteaza.
- Ei bine, intr-o seara ai intrat la Procop cu un pachetel. Nu se aflau acolo decat vreo cinci-sase persoane, printre care si eu, intr-un colt putin luminat. Asteptam un lucrator. Ai desfacut pachetelul, ai scos doua carti, ai taiat cateva pagini si citeai cu infrigurare, rasfoiai, apoi te cufundai din nou in lectura. Dupa aceea, sprijinindu-ti barbia in podul palmelor, ai pornit in lumea visurilor, dar cu privirea infipta drept in ochii mei, care strigau fatis: "Dar spune-mi, despre ce e vorba!" E drept ca in timp ce d-ta stateai in lumina, eu nu. si atunci am putut vedea in voie licaririle bucuriei, pe care n-o poti gusta decat singur, in clipa cand n-ai in fata oglinda prieteniei de care-ti pomeneam. La urma, atingandu-ma in treacat de masa durnitale, ca sa ies, am vazut ca erai in tovarasia lui Sienkiewiez si Balzac. Hannia si Mos Goriot.
- si de ce n-ai trantit un pumn in masa mea, tinandu-mi de indata discursul asta? facu Adrian cu melancolie.
- Ah! suspina Samoila. Nu poti cadea din senin peste cineva. Daca am facut-o ieri-seara, in Gradina Publica, e pentru ca aveam doua pahare cu vin in nas.
- Nu-i adevarat, Samoila! protesta Adrian. Poti sa dai buzna peste un om, sa-i daruiesti elanurile tale, cerandu-i-le pe ale lui, fara sa bei ceva. Cea mai buna bautura pentru oameni ca noi este dragostea care ne umple inima si care dospeste in noi de la facerea lumii. Betia si veselia ei sunt singurele pe care le cunosc, eu care n-am baut niciodata vin scump. si e bine ca aceasta dragoste mi-a dat branci - nu mai tarziu decat ieri si azi-dimineata - cazand brusc si brutal peste un om amortit de mizerie si nedreptate, si ca am izbutit totusi sa reinsufletesc jaraticul atipit al propriei sale dragoste, pe care nerecunostinta omeneasca aproape o ucisese. Petrov, am venit la dumneata cu gandul de a-ti vorbi despre acest om si de-a ne uni stradaniile ca sa-l castigam pentru noi si pentru viata, care-i place. Sunt fericit sa-ti marturisesc c-am gasit in dumneata mai mult decat ceea ce nadajduiam, prietenul care stie sa raspunda cu elan unei atari incercari...
- Cine-i omul asta? striga Samoila, zburlindu-si sprancenile si sarind de pe scaun. Daca este demn de prietenia dumitale, voi fi fericit sa aspir la a lui. Cere-mi orice imi sta in putere si sunt gata sa execut: inainte de toate, uite punga mea si casa mea, daca el e in nevoie!
in picioare, cu bratele deschise, frumoasa-i barba ravasita, ochii aruncand flacari de dragoste, Samoila Petrov intrecea, in ochii lui Adrian, valoarea celei mai frumoase capodopere de arta: "asta, isi spuse privindu-l, asta nu mai e o nascocire iesita din creierul unui mare artist: asta este o bucata de om varsata din maruntaiele lui Dumnezeu. si este a mea!".
Prinzindu-l de mana, ii zise cu adanca parere de rau:
- Bunul meu Samoila! Dumneata cinstesti prietenia si ma coplesesti, aratindu-mi aceasta maretie sufleteasca. Dar, in cazul nostru, a da, n-ajunge, trebuie sa izbutesti ca sa ti se primeasca. Desi sunt sarac, fara alta avere decat bratele, am facut acelasi gest ca si dumneata, cu aceeasi spontaneitate, si m-am lovit de un refuz de granit.
- Dar cine-i oare fiinta asta ciudata? Nu cumva, din intamplare, e aceea cu care ai fost vazut, azi-dimineata, prin port?
- El este!
- Vanzatorul de placinta?
- Exact. Acest vanzator de placinta este primul meu prieten, descoperit ieri la ora doua, ca sa descopar, trei ore mai tarziu, prietenia dumitale, pe care o doream si o hraneam in sufletul meu, de atata amar de vreme. Pe amandoi v-am descoperit din intamplare. Gandeste-te, deci, Samoila, in ce ocean de nestiinta traim.
Pictorul, vadit tulburat, ramase incremenit, cu privirea agatata de ochii lui Adrian, in care incerca sa prinda imaginea lui Mihail, care-i scapa.
- E roman? intreba, ca si cum s-ar fi trezit din vis.
- Nu, nu e roman.
- Din ce tara vine?
- Nu stiu.
- Trebuia sa-l intrebi.
- Am facut prostia asta si m-a repezit.
- Tii, ce pasare grozava! exclama Samoila. Vorbeste romaneste?
- Foarte putin. Ne intelegem in greceste, dar mi-a spus apoi ca stie sase limbi. L-am vazut chiar eu citind frantuzeste.
- Frantuzeste? sari Petrov.
- Da, prietene. si omul asta se afla intr-o mizerie, de unde nici paduchii nu lipsesc.
Pictorul isi acoperi ochii.
- Nu se poate... nu se poate! gemu el. si cine stie ce valoare omeneasca o fi reprezentand!
- Nu e vorba aici de "cine stie", spuse Adrian cu fermitate. Sunt sigur de asta. Am petrecut cateva ore cu el si m-am simtit ca un tantar pe langa un elefant.
Petrov il inhata pe Adrian de umeri:
- S-alergam intr-ajutorul lui! striga el. Trebuie sa-l gasim, sa-i vorbim intelept, prieteneste, sa-l batem, la nevoie, dar sa-l scoatem de-acolo cu orice pret!
Adrian zambi trist.
- Regasesc in dumneata primul meu val de generozitate, dar asta nu foloseste la nimic sau cel mult va servi sa-l indeparteze de noi.
- Atunci, ce-i de facut?
- M-am intrebat si eu si am intocmit un plan.
- Ce plan? Cum sa facem? se repezi pictorul.
- Ei bine, trebuie sa te porti cu el asa cum fac marii artisti necunoscuti in fata gloriei: o lasa sa vie la ei singura, slujind-o in acelasi timp cu sinceritate, dragoste si pasiune. Sa ne multumim, pentru un moment, sa fim doi prieteni care vor binele lui Mihail si sa-l iubim, pe tacute, caci unui om, mi-a spus intr-o zi mama, poti sa-i iei ceva cu sila, dar nu poti sa-i dai cu sila.
Apoi Adrian stranse voiniceste mana lui Samoila si-l parasi, spunandu-i:
- Pe curind!
Cei doi conspiratori ai prieteniei n-aveau sa se revada asa de curand. A treia zi de la vizita, Petrov fu nevoit sa plece foarte departe, la tara, ca sa faca niste sobe de teracota in locuinta bogata a unui mosier, unde intarzie sase saptamani. in acest timp, viata lui Adrian nu fu deloc vesela. A mamei sale, cu atat mai putin. Iar Mihail suferi o noua lovitura. Era si natural sa se intample astfel. Mai intai, fiindca Leana isi luase insarcinarea sa repete, in gura mare, scandaloasa intrebare prin care Adrian o rugase sa-i spuna daca putea sa-l iubeasca pe Mihail! si sa-l aduca acolo pe "paduchios!"
Mihail - Partea 01
Mihail - Partea 02
Mihail - Partea 03
Mihail - Partea 04
Mihail - Partea 05
Aceasta pagina a fost accesata de 2737 ori.
