Mihail - Partea 04
de Panait Istrati
- Ce spui de asta! se vaita catre prietenele ei. Poate fi ala o relatie pentru "oameni bine? " Numai p-ala l-a gasit dragut in tot orasul, ca sa mi-l prezinte mie, care la Bucuresti n-am avut decat cunostinte simandicoase? Ah ! nu! Asta-i culmea! Ma intreb daca nu-i putin nebun...
- si eu ma intreb, sari o prietena, daca prietenia lor nu tine de dragostea turceasca sau greceasca... in sfarsit, ceva curat nu e, dimpotriva, da de banuit. (Prietena nu stia ca "dragostea", presupusa de ea intre cei doi, poate "depinde" pur si simplu de barbatul care se naste intr-o hasna, si-o proclama azi, in carti foarte elogiate si apreciate, la Paris si aiurea!)
si pentru ca banuielile prietenelor Leanei si "culmea" ei sa fie indreptatite, Adrian le dadu o mana de ajutor: tot timpul liber si-l petrecu numai cu "paduchiosul". Surd si orb, cu capul sfidator ca un animal frumos, in zori, la pranz, seara, pe ploaie, si pe timp frumos, duminica sau in zi de lucru, Adrian tabara pe cel ce intruchipa pasiunea vietii sale. (Binecuvantata sa fie aceasta pasiune, in vecii vecilor, caci daca lumea va deveni intr-o zi mai buna, asta numai gratie ei va fi!)
Erau zile cand, sculat prea devreme, nu indraznea sa-l stanjeneasca pe Mihail la lucru. Ca sa-i stranga mana, Adrian se posta in fata placintariei, din care ieseau aburi de placinta coapta. si acolo, ghemuit pe un trunchi de salcam, cu nasul intr-o carte, pandea iesirea slugii geniale, marele sau prieten. Treceau hamalii si carutasii portului. Treceau fetele si femeile care carpeau sacii. Trecea toata suflarea matinala a mahalalei harnice. Adrian nu vedea, n-auzea nimic! si, Doamne! ar fi avut ce, fiindca lui ii erau destinate, strambaturi de vazut si rautati de auzit, si pe unele, si pe altele, viata ni le ofera din plin, in aceiasi masura cu dragostea.
"...Naivule, care-l iubesti pe Mihail cu o tandrete "suspecta", mergi inainte surd si orb, continua-ti drumul."
Calm, sincer, neclintit in singuratatea sa, de neabatut in consemnul sau, Mihail accepta avalansa pasionala a "nebunului", se apara cum putea mai bine si-l intelegea, intelegea ca n-are nici o vina, ca el era totul in cabala pe care strada Grivita o urzea impotriva amandurora, doar pentru ca Adrian ii arata o dragoste, veche de cand lumea, fara sa se sinchiseasca de ochii rai ce-i pandeau. Era precum copacul care-si inalta ramurile in prea plina lumina a cerului, fara a rosi de inflorirea lui. si, aproape egal de fericiti, cei doi prieteni se daruiau arzatoarelor discutii sentimentalo-filozofice, lasindu-le pe cumetre sa cleveteasca, in spate, despre "ailalta haimana, venita de peste noua mari si noua tari, oplosita in dugheana albanezului, inca si mai murdara decat patronul ei si tot asa de lacom sa faca avere la noi, ca sa nu mai pomenim de relatiile cu feciorul spalatoresei, care alearga dupa el ca purceaua in calduri dupa vier!"
Cat despre biata spalatoreasa, ea - la fel ca si Mihail - se tinea dreapta si infrunta grindina ce cadea aproape de peste tot; dar cand se intampla ca "grindina" sa porneasca de la propriul ei fiu, atunci, incovoiata, plangea cu coatele pe genunchi si cu amandoua mainile acoperindu-si capul, ca si cum s-ar fi aparat. Caci Adrian, crunt ca toti inocentii si nemilos ca orice copil rasfatat, cerea, zi si noapte, mamei sale, sa-l primeasca pe Mihail acasa la ei, sa-l considere "ca baiatul cel mare". Numai atat!
Sarmana mama acceptase cu draga inima sa spele si sa repare rufaria saracacioasa, pe care Adrian i-o aducea fara stirea lui Mihail; ba il si imbogatise cu cateva camasi purtate, capatate de prin casele instarite si se oferea sa-l recomande calduros, pentru o slujba mai buna la stapanii ei. Dar ca sa-i dea adapost in caminul ei?
- Ehei, copile! ii spunea lui Adrian, nu stiu cum sa ma dezvinovatesc in ochii oamenilor, ca te-am adus pe lume pe tine, singura mea avere, si tu ai vrea ca eu sa adopt o noua comoara de teapa ta? Fie-ti mila, baiatul meu!
Adrian, raspundea:
- Putin imi pasa! Eu nu traiesc cu "oameni**, ci cu tine si oameni ca Mihail. Oamenii? Sa-i ia ciuma! Daca s-ar ocupa de mine, cat ma ocup eu de ei, as fi desigur mai multumit sa-i vad satui si sa-i stiu la adapost, decat crapand de mizerie. Asta-i toata omenia mea fata de cei care fiu cer decat atat de la viata. si fie ca li-e sau nu pe plac, eu nu ma despart de Mihail.
- si Leana? il intreba maica-sa. Ai sa vezi c-o sa fuga de la tine.
- N-are decat! Bocancii lui Mihail imi sunt mai scumpi decat ea.
- Dar Mihail nu este decat un prieten. O sa ai nevoie de-o femeie.
- Am intalnit o suta pana acum si o sa mai gasesc o mie, maine; numai sa consimt a fi magarul lor. Arata-mi o femeie care sa fie dublata de un Mihail si sunt gata sa inghit un chil de gaz! Cat despre rest, voi face tot ce vrei, daca poti sa-mi arati un al doilea Mihail.
Oteliti in nevinovata lor pasiune, cei doi prieteni continuara sa se intalneasca, la fel ca doi indragostiti, infruntand limbile clevetitoare, ochii dusmanosi si chiar ocarile in fata.
Dar, intr-o dimineata, tare devreme, pe cand Adrian il intovarasea pe Mihail in cei doua sute de pasi, obisnuiti inainte de despartire, ii surpinse, chiar la cotitura strazii Grivita, un uruit de trasura, cantec de vioara si urlete ragusite de betivi. si in clipa cand se oprira din mers ca sa vada cine erau cheflii matinali, acestia sarira brusc din trasura: cei trei frati Scatiu, trei turbati, care se napustira asupra celor doi prieteni, pe muteste, fara o vorba sau injuratura. Mihai si Adrian abia avura timpul, unul sa se debaraseze de cosul sau, celalalt sa puna mana pe-o piatra, ca se si trezira la pamant, complet nauciti de lovituri de pumni si picioare, marfa rasturnata in tarina, tabacita inadins cu picioarele de cei trei haidamaci, care, satisfacuti, se urcara in trasura si-si luara talpasita, fara sa sufle macar o vorba.
Totul dura un minut. Chelfaneala neinsemnata la Braila, fiindca nu cursese sange si nici vreo coasta rupta. Ceea ce-l facu pe Adrian, adunindu-se de jos, sa tune impotriva slabiciunii sale fizice:
- Of, Doamne! daca mi-ai fi trimis in clipa asta un deget de-al lui Codin, mi-ar fi fost de-ajuns sa rapun pe cei trei borfasi. Mihail, adunand ceea ce ramasese nestricat din marfa, obiecta filozofic:
- Paguba nu-i mare, daca cei trei gelosi or fi macar satisfacuti... si daca noi o sa fim in stare, numai cu atat sa ne rascumparam dreptul la impamantenire, tot noi trebuie sa le multumim.
in primele zile ale lunii august, Petrov se intoarse de la tara, negru ca un tigan si triumfator ca un razboinic victorios. Se dedase vietii taranesti si isi neglijase adesea lucrul, ca sa dea o mana de ajutor celor impovarati de munca campului, cunoscu o buna parte din acele nedreptati administrative, care raman nepedepsite pentru totdeauna, iar seara se adapase la dulcea poezie populara, in tovarasia greierilor si a furnicilor indragostite.
Pus la curent de Adrian, despre cainoseria mahalalei care-i umilise, pe el si pe Mihail, luandu-i la bataie, Petrov deveni furios si vru sa plece indata in cautarea fratilor Scatiu.
-ii stiu ce le poate pielea, spuse el; astia sunt plevusca portului. si n-o sa-mi fie greu, nici trei contra unu, ca sa le rup coastele.
Adrian il potoli:
- Asta ar naste razbunari si ne-ar sili sa traim viata lor de rafuieli neincetate. Nu tin deloc la asa ceva. Iar Mihail si mai putin. N-o sa mai vrea sa te cunoasca.
- I-ai si vorbit despre mine?
- Mult.
- Ei bine, se-arata dornic sa-i fiu prezentat?
- Nu arata nimic. Nu mi-a raspuns o vorba, la tot ceea ce i-am spus despre dumneata. Dar asta nu inseamna nimic, la un om ca el. Nimic nu ne impiedica sa mergem numaidecat in port, sa-l gasim, cu conditia de-a fi discret, prudent.
- Dar cum o sa ma inteleg cu el? Ca orice brailean de bastina, cunosc limba greaca, dar mi-e greu s-o vorbesc.
- Mi se pare ca el vorbeste si rusa, opina Adrian.
- Oh, atunci, striga Petrov, sunt calare pe situatie.
- Fereste-te sa nu dai in gropi. si lasa-mi mie sarcina periculoasa de a-l face sa vorbeasca fara voia lui sau sa accepte cutare propunere, care nu-i spune mare lucru.
intr-o dupa-amiaza fierbinte, cand se afla acasa la Samoila, Adrian hotari sa prezinte pictorului pe Mihail. Acesta, tot palavrind, desena in carbune, sub privirea distrata a lui Adrian, care cerceta - fara sa-si dea seama - sufletul pictorului, spre a se incredinta de sinceritatea sa.
Observand infatisarea spilcuita a lui Petrov, ii spuse:
- stii, nu trebuie sa fii in contrast prea izbitor cu zdrentele lui Mihail... O simpla masura de prevedere.
- Vrei sa ma gatesc cu salopeta de sobar? Mi se intampla adesea sa ies astfel, atunci cand imi car materialul necesar.
- Nu! spuse Adrian. Pune-ti, pur si simplu, niste haine mai purtate, ca ale mele.
Samoila se executa. Nu-si mai puse guler, la fel ca Adrian, si iesira.
Afara, arsita soarelui ii sili sa coteasca drept prin Gradina Publica, care le reaminti cu duiosie de prima lor intalnire, dar trebui sa paraseasca iute marea alee, ca sa evite doua cunostinte ale lui Petrov, ce flecareau pe-o banca.
- astia-s niste "pisalogi"', lamuri pictorul, tarandu-l pe Adrian pe o poteca singuratica, - sectari inchistati in formule mai rigide decat o stanca. Nu-mi plac, isi trec viata fara sa dea ceva din ei, te ciupesc de bani fara rusine si iti compromit cele mai frumoase nazuinti omenesti.
- N-am relatii cu ei, raspunse Adrian. si ei ma lasa-n pace. Fa ca mine. Sectarismului, oricare ar fi el, ii lipseste bunatatea, chiar cand o monopolizeaza. E contrariul vietii care n-are nimic exclusivist, nici chiar in moarte, al carui soroc e adesea amanat. De asemeni, ma straduiesc sa inteleg si sa tolerez tot si toate, cu conditia sa nu mi se impuna ceea ce-i potrivnic felului meu de-a fi. Altminteri, devin violent.
- Suntem facuti ca sa ne intelegem! striga Petrov. O sa facem tustrei o frumoasa trinitate, daca si Mihail o fi ca noi.
- El e mai dihai decat noi, spuse Adrian, voind sa revina asupra celor spuse. Dar pictorul ii reteza urmarea, cu o exclamatie brusca, in fata privelistii ce se oferea ochilor in acea clipa, ca o incantare, la picioarele lor:
- O-o-oh! priveste, Adriene, ce peisaj e astazi! Ai crede un relief pictat de-un artist impresionist si mai aproape de noi, cum nu l-am vazut niciodata! Toate amanuntele parca sunt sculptate cu dalta.
- Ai impresia asta, fiindca se apropie furtuna, observa Adrian, absorbit de privelistea portului si a deltei nesfarsite. Desi obisnuiti din copilarie cu aceasta panorama, duiosii nostri hoinari fura pe deplin cuceriti, dar fiecare in felul sau. Samoila, pictor, necunoscand vreodata mizeria, distingea mai degraba latura decorativa, in timp ce Adrian nu putea dezlipi frumusetea unei imagini de amintirea ei dramatica. Astfel, baltile cu stufarise de papura, pajistile cu salcii plangatoare, brazdate de acele canale naturale ce sclipeau ca argintul viu, ii reamintea pe Codin si sfarsitul sau dramatic, pe mos Dumitru si injunghierea frumosului armasar. Privelistea minunata a portului ii producea, de asemenea, o emotie ciuruita de tristete.
Aceste siruri nesfarsite de oameni in camase, mergand cu pasi marunti sa-si deserte sacii in pantecul vapoarelor; acei vlajgani care topaiau cu povara in spate si isi puneau piedici in gluma, care fredonau voiosi, aruncau mascari femeilor si pacaleau pe cel ce-i privea, cu buna lor dispozitie, Adrian ii cunostea. El stia ca la inceputul zilei, in timpul formarii echipelor, acesti tovarasi sumbri, feroci, gata de omor, isi disputa dreptul la viata, cu cutitul in mana. Cate neveste, cate mame deznadajduite nu vazuse el, alergand de-a lungul cheiurilor, smulgindu-si parul in fata baltoacei de sange inchegat al barbatului sau fiului, cazut pe celalalt "camp de onoare" al civilizatiei moderne.
Iata de ce, aratindu-i lui Petrov, Adrian spuse cu tristete:
- Vezi oamenii aceia de colo? Ai crede ca-s la nunta. Tocmai asta ma intristeaza. Vazut-ai vreodata un cal topaind, in timp ce-si trage povara istovitoare? Oricat de uituca si de captusita cu veselie ieftina ar fi inima animalului-om, eu nu inteleg totusi aceasta putere de-a indura, care-i justifica sclavia milenara. Este adevarat ca munca trebuie facuta cu inima voioasa. Dar ce munca? in nici un caz aceea pe care o obtii cu sisul, dand apoi pe branci. Acest fel de munca ar trebui sa-i puna pe oameni putin pe ganduri...
Privindu-i apoi pe lopatari, care uscau cerealele, vanturandu-le cu lopeti de lemn, Adrian adauga:
- Mi-s dragi mai mult lopatarii... Ei nu lucreaza la bucata. Se vlaguiesc din greu pentru doi lei pe zi, dar vezi cel putin ca-si dau seama de truda lor. Sunt niste biete animale de povara, care nu cunosc bucuria si-si blesteama viata.
- Tocmai la ei ma uitam, de cand sunt aici, raspunse Samoila. Nu ma satur niciodata de privelistea muncii lor; e cea mai bogata in miscari frumoase, in colorit si cea mai curata dintre muncile portului. imi reaminteste scenele pe care le vad in fiecare an la tara, in vremea treieratului.
Lui Adrian ii reaminteau altceva miile de hectolitri de grau, raspandite pe rogojini uriase si vanturate de lopatar. ii reaminteau munca cea mai ucigatoare si mai prost platita din port; munca intamplatoare, ce greva adesea pana la ruina pretul de cost al marfii, amenintata de incingere. Era considerata o munca usoara, o pacoste neasteptata, ce cadea peste un castig sigur. Nici un om tanar si in putere nu se grabea s-o caute. Dar intr-o societate cladita pe nedreptate, orice truda isi gaseste omul ei. Astfel, lopatarii se recrutau dintre batranii uitati de moarte, printre prapaditii din cauza bauturii, femeile fara capatai si nici un dumnezeu, copiii vagabonzi, galbejiti, ce nu-si mai amintesc sa fi rostit vreodata cuvintele mama si tata. Toti sunt platiti cu o leafa de mizerie, stiindu-se ca munca asta n-are importanta cine o executa.
Doamne! Nu-i o munca de titan, sa iei cerealele cu o lopata de lemn si sa Ie vanturi. intr-adevar, ai spune ca-i o joaca: lopetile insfaca grauntele, intr-un elan ritmat si le arunca spre cerul de foc. Praf de aur care arde in soare. Gramada din stanga scade; cea din dreapta se mareste. si desigur, privelistea nu-i lipsita de frumusete, dar lopatarul nu vede, nu simte nimic. El vantura, vantura intruna, vagoane intregi, pe zi. si daca i se intampla sa vada si sa simta ceva, este astrul zilei care inainteaza cu pasi de melc; e ochiul supraveghetorului atunci cand vrea sa puna lopata jos, ca sa scuipe in palme; sunt bratele sale de plumb, insasi viata inutila a bietului lopatar.
- E ora patru, spuse Adrian, scotandu-si ceasul. Haide sa-l cautam pe Mihail.
Abia se urnira din loc, ca un vant rece ii izbi in fata. Cerul se intunecase deodata. Nori negri, grei, se roteau deasupra lor, amenintatori. Fapt obisnuit vara, in zilele de arsita mare. Trecand prin fata casei unui cantonier, auzira o voce de femeie care striga in curte:
- Sa strangem iute rufele! O sa avem furtuna...
O suta de pasi mai incolo, picaturi mari de ploaie, grele si reci, le sficui fata.
- Asta ne trebuia acum! zise Adrian. O sa-l scapam pe Mihail.
isi ridicara gulerul de la haine, isi trasera sepcile pe urechi si o luara la picior. in labirintul magaziilor, cu liniile ferate blocate de vagoane cu cereale, ploaia cadea cu galeata. Biciuita de vant, se transforma indata in vijelie. Furisindu-se de-a lungul zidurilor; trecand deseori de-a buselea pe sub vagoanele ce le taiau calea; sarind peste baltoace mari de apa si suvoaie spumegande, care le barau trecerea pe la toate raspantiile, cei doi prieteni ajunsera in sfarsit in piata portului si se urcara intr-un vagon gol, la adapost. Erau uzi ca niste sobolani iesiti din apa si atat de obositi, incat abia ca nu-si puteau trage rasuflarea.
Se privira unul pe altul si izbucnira in hohote de ras zgomotos. Samoila, mai ales, cu vocea lui puternica, acoperea zgomotul furtunii, De sub sapca neagra a lui Adrian, decolorata de ploaie, o apa negricioasa ii suruia pe fata, prelingindu-se pe camasa ingrozitor de murdara, in timp ce din barba lui Petrov, ascutita, ca de tap, apa se scurgea ca dintr-o streasina. infatisarea pictorului era de nerecunoscut.
- Nu s-ar putea spune acum, ca am avea nevoie de umbrela! urla Samoila.
- ...si nici c-am fi venit aci sa cautam un vanzator de covrigi, intr-o piata neacoperita, adauga Adrian, care se caznea sa vada prin perdeaua de apa impresionantul spectacol ce se infatisa ochilor.
intr-adevar, acest spectacol merita sa fie vazut, fiindca nu se asemana deloc cu ceea ce contemplasera pana mai acum o ora. in piata portului, larga de cateva hectare si spalata de trambele de apa furioase, un imens talmes-balmes, de oameni, carute si cai, se luptau in furtuna, cu un tragi-comic vrednic de mila sau se lasa coplesit, neputincios, de forta maiestuoasa a naturii dezlantuite.
Furnicarul de hamali alerga acum cu pasi de strut, in cautarea unui adapost, fiecare vrand sa-si apere cu ajutorul unui sac, mai degraba hainele decat trupul aproape gol. Circa cinci sute de carutasi, gramaditi claie peste gramada eu caruta lor cu un cal (ghioci), se zvarcoleau intr-o miscare greoaie de multime apucata de spaima, urlau, injurau, biciuiau animalele orbite de potopul biciuitor; desprinzindu-se in palcuri o stergeau din loc.
Se mai aflau apoi cei care se miscau greoi, incet, resemnati, ca de pilda vanzatorii ambulanti, impovarati de marafeturile lor, vanzatorii de fructe, pepeni, bauturi racoritoare; bucatari care frigeau pe gratare ambulante peste marunt sau bucati de ficat si maruntaie, gustari pe care le ofereau muncitorilor, la orice ora din zi.
Dar ceea ce retinea mai multi privirile celor doi prieteni era lupta inversunata a sarmanilor lopatari, singurii muncitori din port siliti sa uite de apararea propriei lor piei, pana ce nu adaposteau aurul fragil ce li se incredintase, sa-l acopere grijuliu eu prelate priponite la colturi cu bolovanii mari si numai dupa aceea sa se puna si ei la adapost. Ori, pe vijelia asta, osteneala lor era o munca de-a surda, o munca de Sisif.
La vreo suta de metri de vagonul in care se refugiasera cei doi spectatori ai nostri, o pereche de lopatari parea deosebit de greu incercata de furtuna. Barbatul si femeia trebuiau sa se descurce singuri cu piramidele de porumb. Nimeni nu le sarea in ajutor.
Petrov ii arata lui Adrian:
- Ia priveste la cei doi de colo. Cata truda, ca sa mentina prelata.
in bataia vantului, prelata, foarte mare si grea ca plumbul, se ingreunase si mai mult din cauza apei cazute; abia priponita intr-o parte, le scapa indata din maini, se umfla si se ridica in aer ca un balon. si bietele brate, istovite de oboseala, de varsta, de nemancare, se cazneau intr-un chip jalnic s-o intinda deasupra boabelor inecate de apa.
Barbatul urla de manie, femeia, cu fusta lipita de picioare, cadea in genunchi de zece ori pe minut. La un moment dat, vantul ii smulse prelata din maini si o arunca peste barbat, care disparu sub ea.
in fata acestei scene hazlii, Samoila se porni pe un ras cu hohote. Adrian nu-l imita, zambi doar usor, temindu-se de-o urmare oribila. si intr-adevar, barbatul iesi de sub prelata, lua un bolovan de rau si-l azvarli asupra roabei sale. Izbita drept in piept, nenorocita se prabusi.
Aceasta salbaticie smulse celor doi prieteni un strigat de groaza. Dintr-un salt, Petrov cobori din vagon, strabatu distanta cu pasi mari si aruncindu-se asupra barbatului hain, il culca la pamant cu un pumn tot atat de greu, ca si pietroiul primit de femeie. Adrian il ajunse indata si amandoi ajutara pe nenorocita care sangera pe gura si pe nas.
Portul era acum gol. Vijelia bantuia cu furie. Dunarea si baltile nu se mai zareau, inghitite de perdeaua cetoasa de apa care cadea in cascade pulverizate de furtuna. si aici, patru nenorociti doborati de-o tristete pe care n-o banuia nimeni.
Nesinchisindu-se de ploaia torentiala, Adrian si Petrov reusira sa opreasca hemoragia femeii, care parea moarta. Pictorul, amenintator ca un arhanghel barbos, se rasti la barbat, promitindu-i ca o sa-l dea pe mana jandarmilor. Dar bietul om, cazut in baltoaca, se resemnase in fata nenorocirii si se uita binevoitor la Petrov.
- Ia priveste, ii zise, aratindu-i marfa inecata, ai putea barem sa te ostenesti ca s-acoperi porumbul asta, fiindca ai crezut ca nu-mi erau de-ajuns furtuna si prelata si ca-mi mai trebuia si pumnul tau pe deasupra.
- Putin imi pasa de porumbul tau, bruta! ii striga Samoila. Nu vezi ca ti-ai omorat femeia?
- Nu te prapadi cu firea pentru ea, il linisti barbatul. A vazut ea altele si mai dihai, si n-a crapat. "Femeia, ca si pisicile, are sapte suflete".
La auzul acestor cuvinte, nevasta scoase un urlet salbatic, se ridica sprintena, ca si cum nu i s-ar fi intamplat nimic. Apucand o lopata care inota in apa, o ridica sa-si loveasca barbatul, dar aluneca si cazu gramada, plangand peste el, peste lopata si peste o intreaga viata de mizerie.
- Vedeti? facu omul, razand. Nu v-am spus eu ca n-a murit?
Apoi, revenind la datoria sa, zise:
- Dati-mi o mana de ajutor ca sa acopar acest terci si p-orma o stergem de-aici.
Adrian si Petrov apucara prelata, cu bratele lor viguroase, si o propti, cu bolovani mari, din lava vulcanica, ce se folosesc la pietruirea strazilor. Lopatarul aduna cele doua lopeti, isi pescui din apa catrafusele si striga femeii, care plangea intruna:
- Aide, scoal' d-acolo, vaca! N-o sa crapam asa de curind, nici eu, nici tu! Hai, misca-te! Mai avem inca mult porumb de vanturat impreuna, pan-sa ajungem la capatul chinurilor.
Acest fel de mangaiere induiosa pe Samoila. Viata infricosetoare a celor doua fapturi ii aparu in toata grozavia. Avu remuscari ca-l lovise pe barbat. Vazindu-l indepartindu-se cu femeia lui, reflecta: "Cu ce i-am venit intr-ajutor? in loc sa sar la timp, m-am distrat, privindu-l cum se lupta cu nenorocirea lui si nu m-am urnit din locul meu decat ca sa-l pocnesc. A avut dreptate sa mi-o spuna".
Apoi, catre Adrian care mergea ghebosat:
- Hai sa-i poftim la un pahar cu noi!
Alergara dupa lopatari, ajungindu-i. Petrov li se adresa:
- Ascultati: credem ca dupa o astfel de baie, n-o sa fie greu sa beti impreuna cu noi o juma' de tuica... Haideti... Ploaia nu pare s-aiba chef de stat. Daca o sa iasa soarele, ne inapoiem cu totii la "terciul" vostru.
La aceasta invitatie, figura lopatarului se lumina. Fata lui mare, scofalcita si brazdata de cute adanci, tresari de bucurie.
Zise:
- Ah! ai vorbit mai frumos decat sfantu Ion Gura-de-Aur! Domnul sa te binecuvanteze! Muream de pofta ca sa pun un strop de rachiu pe limba, dar n-am decat un singur gologan, cu care as putea sa-mi platesc un paharel... Da! vedeti dumneavoastra, n-as putea sa beau de unul singur si muierea sa stea colo in fata mea, privindu-ma si inghitind in sec. E destul de amarata, ca s-o mai oropsesc si eu.
- iti place mai bine sa-i arunci un bolovan in cap! zise Petrov.
Omul isi ridica lopata spre cer:
- Eh, da, dom'le! Asta ti se pare poate caraghios, nu? Dar intra te rog in pielea mea, timp de opt zile: ai plesni acolo, ca un pui de broasca pe care-l strivesti sub talpa: poc !...
Rasera toti patru. Femeia, inca plina de noroi si sange, isi aproba barbatul:
- Da, domnule! ati fi crapat, cu siguranta! Grupul se indrepta spre intrarea in Docuri, unde carciumile muncitoresti sunt asezate in fata pescariei. Privindu-i din urma, ai fi zis: patru naufragiati scosi acum din apa. in umbletul lor, balabanindu-si bratele, trupurile pareau schiloade, iar picaturi de apa murdare li se scurgeau de pe maini si din manecile hainelor.
in mai putin de-o jumatate de ceas, furtuna inecase tinutul si disparuse. Pe cerul de-un albastru sclipitor, nu zareai decat cateva franturi de nori alburii, resfirati ca niste zdrente. Soarele reaparu arzator. Muntii Marinului erau mascati de aburi, care se ridicau greoi, fumurii, ca si cum niste caldari uriase ar fi clocotit undeva in vale. O oboseala generala staruia asupra naturii, vlaguita de furtuna.
Pe pamantul inca acoperit de apa, sute de broscute, nu mai mari decat un bob, topaiau incoace si incolo, riscand la orice pas sa le strivesti: poc ! sub talpa.
Portul, spalat, improspatat, reinvia. Un furnicar de oameni se ivi buluc prin usile vagoanelor si dughenelor, sau revarsati din adancul vapoarelor si slepurilor, ca albinele din stupul lor. Cei care se udasera si trebuiau sa lucreze, se dezbracau pana la camasa, isi intindeau vestmintele la soare si reincepeau munca intrerupta.
Lopatarii alergara primii la gramezile lor de cereale. Perechea care intovarasea pe Adrian si Petrov, alerga, la randul ei, urmata de acestia si vorbind cu glas tare. Prelata fu ridicata, porumbul intins intr-un strat mare si subtire, pe care incepura apoi sa-l vanture neincetat cu lopetile.
Tot trudind, barbatul vorbea singur, neobosit, in timp ce cei doi prieteni - tot sperand intruna sa-l vada pe Mihail aparand din vreun cotlon - il ascultau si se prajeau la soare:
- ...Nu trebuie sa ai necaz pe mine, dar asta e... spunea el. E bine sa te infurii, sa lovesti un necunoscut si sa-i zici: bestie!... dintr-o pricina sau alta... Dar incearca sa te pui in locul lui... De pilda, sa vanturi ca mine porumbul si saracia, timp de treizeci de ani... Da, treizeci de ani! si atunci ai vedea... Hm!... pe dracu... Nu esti de piatra... tii cat tii, pana-ntr-o zi, cand plesnesti ca o camasa argasita. Dar camasa o arunci, pe cand pielea... eh, pastrezi totdeauna un pic de mila pentru ea, oricat de urata si tabacita ar fi...
si-apoi, ce? N-am fost si eu baiat tanar si frumos? N-am crezut si eu c-am s-apuc cu mana luna de pe cer? N-aibi teama: nimanui nu-i place raul... Esti impins la rau, asta-i totul...
Tata era fierar si eu am vrut, din toata inima, sa devin fierar, caci gologanii picau la fiecare bataie de baros pe nicovala: Dar, of! of!... Barosul lui nu cadea numai pe nicovala, ci si asupra mea, feciorul lui, un strengar de unsprezece ani. Aha, te miri? Ei bine, toate oasele-mi sunt zdrelite de barosul tatii. si afurisit sa fie numele lui Dumnezeu, daca tata n-a avut mila de oscioarele mele, cum vrei mata, ca lumea sa aiba mai multa?
Uite, mata, care m-ai dat peste cap adineauri cu un pumn, nu esti om rau si totusi mi-ai facut un rau. De ce? Pentru ca-mi lovisem femeia... Dar stii de ce am facut asta? Nu pentru ca era vinovata, nu! Toata vina noastra e ca suntem niste bieti oameni sarmani. Atata!
Vina e mai intai a tatii, care mi-a rupt oasele, la o varsta cand alti copii sunt ajutati sa se imbrace. A trebuit sa fug de-acasa, sa hoinaresc prin port, sa rup plumbii la vagoane, sa fur grau si sa traiesc... Da! Sa traiesc! Aci, altii mi-au rupt coastele, inainte de-a ma baga la inchisoare.
Apoi urmara ani lungi, cand nu stiui ce inseamna sa te culci intr-un pat, ci numai prin hambare, in poduri cu soareci morti care puteau, sau cu altii vii care-mi alergau noaptea pe piept... in sfarsit, militaria: trei ani... si-aci mi-au rupt coastele...
Nimic de zis, trebuie sa-ti aperi tara si tot asteptand sa fie atacata, esti snopit cu bataia in fiecare zi!
De-atunci, iata au trecut treizeci de ani de "lopata" si saracie; mereu inghitind praf, mereu incovoiat, mereu bors de fasole si mamaliga rece, si camasa jegoasa, si casa ca un grajd, si tuica pacatoasa.
si mai ce inca?
(Omul se opri din lucru, se sprijini in lopata si privi pe Adrian si Petrov, sfidator.)
Ce? Venit-a cineva sa ma intrebe: "Ia spune-mi, nu cumva te doare rau, cand ti se rup coastele?" Nimeni! Sau, ba da: muierea aia de colo, pe care era s-o omor adineauri... Adesea, ea m-a tras pe sale cu otet si usturoi. E buna, destoinica... Iata de ce nu ma lasa inima sa beau singur un paharut de tuica, ci mereu impreuna... Nu-i asa, Stano!
- Asa e, asa e, Toadere! bolborosi femeia. Da' sa nu mai arunci cu bolovani in mine!...
Cei doi prieteni se departara.
inainte sa dispara in labirintul magaziilor, se uitara pentru ultima data la lopatari. Lopetile lor aruncau grauntele de aur, tot mai sus, spre soare.
Mergeau agale, tacuti si cam dezamagiti, cotind printre magaziile cu cereale, amandoi in camasa, cu hainele pe mana, ude, pantalonii lipiti de coapse. Temindu-se de raceala, Adrian spuse:
- Sa mergem la Procop, sa ne incalzim cu un ceai cu rom si sa ne uscam hainele.
Tot vorbind, era cat pe-aici sa calce pe o pereche de picioare incaltate, care ieseau in afara pe trotuarul stramt; era Mihail! Cu hainele uscate, linistit ca un pasa, silabisea un ziar romanesc, de seara, tolanit cat era de lung pe una din acele scari scurte si foarte inclinate ce se afla la intrarea magaziilor.
Adrian trase un chiot scurt de placere, asemanator cu al randunelelor buimacite si se repezi la mainile lui Mihail, in timp ce Samoila fremata ca un armasar nebun, cu ochii mari deschisi.
- Na! asta-i buna! Vorbeam de lup si lupul era la usa! exclama Adrian.
Aceste dovezi de prietenie nu produsera asupra lui Mihail alt efect, decat ca se rasturna mai bine pe spate si zambi in felul sau sceptic, voluptuos, cu pleoapele intredeschise, aparindu-se parca de soarele stralucitor care scalda strada singuratica.
- Ce faci acolo? intreba Adrian.
- Astept... raspunse Mihail cu o lene nemasurata:
- si ce astepti? Sfarsitul lumii?
- Nu... Astept sa se scurga apa.
- Ce apa?
- Apa de ploaie... Colo, la raspantie, e o baltoaca mare care impiedica trecerea.
Petrov, cu privirile atintite setos pe Mihail, turba ca nu se putea amesteca in vorbirea lor greceasca, Adrian ii pricepu neastamparul si vazindu-si prietenul bine dispus, il ataca fatis:
- stii cine-i omul asta? facu, misterios.
in loc de raspuns, Mihail ridica usor din umeri, cu un aer ce voia sa spuna: "Tu descoperi oamenii ca balegile pe o pasune". in fata acestei neincrederi, Adrian se aprinse. increti sprancenele, isi umfla pieptul si inainta spre Mihail ca un berbec, ceea ce nu displacea deloc celuilalt. Cu pasiune, abia tragindu-si sufletul, ii reaminti pe scurt tot ce-i vorbise despre pictor: sinceritatea lui, entuziasmul si dragostea pentru toate artele, marea-i sete pentru prietenie si arzatoarea dorinta de a-l cunoaste si iubi pe Mihail.
Totul nu dura nici trei minute. Dar, din clipa in clipa, si fara sa se smulga din nepasare, ochii intredeschisi ai lui Mihail se faceau mari, pe masura ce torentul cuvintelor se rostogolea in caldura mocnita de pe buzele lui Adrian. si cand acesta conchise, spunand convins, cu credinta:
- Pun capul jos, daca o sa regreti vreodata ca i-ai dat mana!
...Ai fi putut vedea ca din dolce-farniente-le lui Mihail nu mai ramasese decat vointa de granit, ce-i pironea trupul pe trepte, in timp ce in pupilele ochilor sai mari stralucea marturia: simt, vad, inteleg.
O clipa de sovaiala, o clipa de sfortare (oh, numai sa cocheteze cu pesimismul sau invins!) si iata-l pe Mihail ca-si urneste frumosul tors (ca si cum l-ar fi smuls dintr-o stransoare neplacuta), se ridica incetinel, drept in fata lui Samoila (care crapa de fericire), ii intinde mana sincer, cu privirea infipta in ochii lui, apoi...
Apoi Adrian nu mai intelese nici un cuvant care ar fi putut sa tradeze ce-si spuneau. Urechile lui auzira o duioasa invalmaseala de cuvinte rusesti, debitate melodios de buzele carnoase a doi oameni si care i se asternea ca un balsam pe inima. Rezemat alene de zid, cu ochiul atent (gata sa sara la cel mai mic semn de neintelegere), Adrian le transmitea efluviile acelei pasiuni care sudeaza sufletele si de care inima sa era arhiplina. Ochii lui neinduplecati mangaiau cele doua figuri prietene; a lui Petrov, imbratisata de flacara soarelui si de flacara propriei sale inimi: a lui Mihail, aurita de acelasi torent de flacari rosietice, dar imobilizata de binecuvantata stapanire a sufletului sau imblanzit.
si in timp ce Mihail si Petrov se certau unul cu altul, intr-o limba de neinteles, el, Adrian, deslusea in aceasta prima comuniune forta atotputernica a prieteniei, care se descopera prin ea insasi si se oglindeste in propriu-i chip. in orice colt al pamantului ar aparea, prietenia biruie zidurile cele mai de nepatruns, simtindu-se atrasa de cel care pretuieste dragostea si caruia ea ii este lege si regat.
Prietenie... Nu incerc sa te explic; as vrea sa te cant...
Dupa acest grabnic si scurt schimb de tatonari afectuoase, Mihail, care-si stia prietenii uzi pana la piele, inhata cosul gol si se indrepta spre "Vadul Comorofcei", unde ajunsera aproape in fuga. Aici se afla mahalaua lipovenilor. Cascioare si cocioabe nesanatoase, ingramadite unele peste altele, se catara pe povarnis, de unde se prelungesc pana in fata ultimelor case de pe strada Grivita si chiar in Comorofca, cu care n-au nimic comun; bravii lipoveni - toti pescari si hamali cu apucaturi potolite. Este drumul obisnuit, la inapoiere, al lui Mihail, dupa vanzarea de seara. Aici, vanzatorul de placinte imparte micilor lipoveni resturile ramase in cosul sau, tot asa cum o face si cu copiii greci, in cealalta extremitate a portului. ii si vazu cum se distrau, balacindu-se in apa nisipoasa, care serpuia din varful coastei surpata de ploaie. in zdrente, cu capul si picioarele goale, murdari, il intampinara pe Mihail cu strigate de bucurie; mai timizi decat grecii, aproape se fastacira cand il vazura insotit de doi straini.
Mihail isi ruga prieteniii sa stea mai la o parte, de teama sa nu-i sperie. si se duse sa imparta resturi de covrigi si gramajoarele de foi grase si dulci, cazute de la placinta. il incercuira si tot mancand, raspundeau prietenului lor care-i chestiona. Un baietel de vreo opt ani se bucura indeosebi de favorurile lui Mihail. Era un galbejit, cu parul blond si lins. Cand isi ridica capsorul, vedeai doi ochi verzi, suferinzi. Vocea ii era atat de inceata, incat Mihail ii cerea uneori sa-i vorbeasca la ureche, ca sa-l auda. La urma, disparura amandoi intr-o coliba din chirpici, acoperita cu trestie, povarnita toata si impestritata cu crapaturi adanci. Mihail intarzie cateva minute inauntru. Se intoarse singur, nu dadu nici o explicatie si incepu sa urce, urmat de Adrian si Samoila, care nu indraznira sa-l intrebe nimic. Observara, insa, ca se caznea sa-si ascunda o tulburare si-i respectara tacerea.
in capul "Vadului", Mihail intra intr-o bacanie, unde ceru, pe socoteala stapanului, branza, untura si zahar. in timp ce-l servea, puse cosul jos si se retrase intr-un colt, ce parea sa-i fie familiar. Acolo, asezat pe-o lada, incepu sa rascoleasca in voie intr-un morman mare de carti vechi aruncate alandala, foarte prafuite si majoritatea facute ferfenita.
Adrian sopti la urechea lui Samoila:
- Pun ramasag ca-si consulta biblioteca.
- Cum asta: biblioteca lui?
- Cred ca de-aici isi procura cartile.
intr-adevar, Mihail reveni cu o carte. Vazindu-i zambind, pricepu ca ghicisera.
- Sunteti doua iscoade.
- Da! doua iscoade care te admira.
- N-aveti nimic de admirat.
si cand fura afara, cu cosul greu in spate, ii lamuri:
- Daca-i ceva de admirat, apoi e numai prostia acestui bacan, care inveleste de doi bani masline, in pagina unui autor celebru. Ma intelegeti ce vreau sa spun: omul cumsecade a cumparat, Dumnezeu stie de unde, sute de kilograme de carti si terfeloage, ca sa-si faca pungi. Cum cele mai multe carti sunt in limbi straine si foarte murdare, nimanui nu-i arde sa le trieze si sa le revanda. Sunt sigur ca maldarul ala de carti ascunde cel putin o suta de carti valoroase, in buna stare. Am citit pana acum peste douazeci de lucrari de mana intai.
- Le cumperi? intreba Adrian.
- Nu.... Platesc cinci bani de fiecare carte citita, pe care i-o inapoiez.
- Ce carte ai in mana?
Mihail le-o arata. Petrov isi vari indata nasul in paginile ei; si cei doi infometati de carte silabisira: Honoré de Balzac: Un menage de garçon! titlu pe care fura foarte fericiti sa-l poata descifra. Dar cand incercara sa mearga mai departe, sa mai citeasca cateva randuri, se alesera cu o balbaiala de neinteles, ceea ce-i intarata. Lasand pe Adrian sa buchiseasca singur, Petrov se adresa singur lui Mihail.
- Cat trebuie sa fii de fericit, ca poti citi in frantuzeste!
- Da, sunt intradevar fericit... Macar atat!... Atunci, cuprins de-o curiozitate febrila si uitand consemnul dat de Adrian, pictorul vru sa afle totul si-l intreba cu insufletire.
- si de ce citesti dumneata?
- si de ce ma-ntrebi dumneata? raspunse intrebatul, baricadat in eterna-i teama fata de intrebarile indiscrete.
Adrian, ocupat cu Balzacul lui indescifrabil si necunoscand limba rusa, habar n-avea de gafa facuta de Petrov. Totusi, uitindu-se mai bine, il vazu pe Mihail impotrivindu-se, iar pe celalalt plecindu-se smerit, speriat de greseala sa.
- Iarta-ma, domnule Mihail, spuse Petrov. Te-am intrebat, nicidecum sa te jignesc... dar... voiam sa va inteleg...
Atins de accentul lui sincer, Mihail isi indulci vorba:
- Ce fel de intrebare e si asta? De ce citesc... Dumneata citesti si Adrian, de asemnea... Toata lumea citeste...
- Ce s-a intamplat? sari Adrian, amestecindu-se in vorba.
si cum amandoi taceau, se adresa lui Mihail, cu un aer morocanos.
- Nu trebuie sa fii rautacios! Du-te si descotoroseste-te de cos si inapoiaza-te in mare graba. Vom merge sa luam un ceai la Procop.
Fu aproape un ordin. Mihail intelese ca pornea din inima. Surase cu bunatate.
- Ma supun...
- Erai cat pe-aici sa strici totul! ii spuse Adrian lui Samoila, cand ramasera singuri. Te prevenisem ca nu trebuie sa-l bruschezi.
- Ah, ce om! ce om! striga pictorul. De unde ne vine pasarea asta? Dac-ai sti ce ruseasca perfecta vorbeste! Nu! Nu e de teapa noastra.
- si eu cred Ia fel, ca nu este de teapa noastra. Dar este din aceeasi rasa cu noi. Stapanul sau mi-a spus, poate fara sa-si dea seama.
- Cum asta: "din aceeasi rasa cu noi"?
- Da, din rasa celor care iubesc aceleasi lucruri.
- Crezi, oare, ca exista o atare rasa?
- Vezi, bine: ieri nici nu ne cunosteam; maine vom fi prieteni nedespartiti.
- E adevarat, intari Samoila. Trebuie sa existe o rasa de oameni care sterge diferentele de conditie sociala.
Se aflau in coltul strazii Grivita. Mihail iesi din dugheana lui, cu tigara in gura, aer strengaresc, fericit ca un sticlele pe-o craca. Ai fi zis ca tocmai inchisese in casa de bani un castig gras, agonisit in aceea zi. Spuse in greceste:
- stiti ca mahalaua a si aflat ca suntem trei si ne-a poreclit frumusel: cei trei ticniti?!
- E perfect, raspunse Adrian. Noua ne place ticneala asta!
si indreptindu-se impreuna spre Procop, care-si avea ceainaria in piata Galati, il lasa pe Mihail in seama lui Petrov ("ca sa se iubeasca prieteneste, in voie"), iar el ii urma, la cativa pasi, silabisind intruna pe muteste din Balzac. Dar ii supraveghea, cu urechea atintita la tonul convorbirii pe care o reincepuse Mihail de indata, foarte dispus in seara aceea. ii spuse pictorului:
- Dumneata nu gresesti, cand te arati destul de nedumerit asupra lecturilor asidue ale unui om ca mine. Vina iti este insa mare, cand ma iei drept ceea ce nu sunt.
Iar celalalt:
- Dumneata stii ca atunci cand citesti, trebuie sa fii, daca nu fericit, cel putin multumit. Cu alte cuvinte, sa ai strictul necesar... Ce dracu! Doar n-o sa sustii ca poti sa citesti si cand ti-e foame!...
- Ba da...
- Ei, atunci nu mai pricep nimic.
- Ai sa pricepi numaidecat. Ce-i lectura pentru dumneata?
- O fericire.
- Nu-i destul. Pentru mine este o hrana.
Petrov ramase incremenit. Mihail relua:
- Sa stii ca arta nu e gustata in acelasi fel de toata lumea. Sunt unii care se folosesc de ea, ca de-un lichior care sa le usureze digestia...
-....Nu-s din astia! intrerupse eu vioiciune Petrov.
- Desigur ca nu! Esti mai presus de ei, de vreme ce vrei sa tragi un profit sufletesc; dar ca sa ajungi acolo, ai inca mult drum de strabatut.
- Care drum?
- Acela al suferintei liber-consimtite, chemata aproape ca o salvare. si dumneata, la fel ca Adrian, n-ati suferit de-ajuns.
- A privi suferinta, nu-i acelasi lucru cu a suferi tu insuti.
- Nu, nu! Deloc.
Samoila nu vru sa se dea batut. Alese exemplul lopatarilor. Povesti scena petrecuta in timpul furtunii, isi destainui brutalitatea fata de lopatar, adaugind:
- ...Dar cand am aflat trista viata a nefericitei perechi, povestea copilului, fierar la unsprezece ani, tot calvarul lui de-atunci incoace, ah! asta mi-a sagetat inima si m-am cait amarnic ca-l lovisem.
- Pariez, spuse Mihail, ca i-ai platit apoi un kilogram de vin, ca sa-l despagubesti.
- Chiar asa, i-am dus la o carciuma! marturisi pictorul, rusinat.
- Vezi? Esti prada celor mai mici manii, a celor mai mici emotii. Stapanirea de sine iti lipseste cu totul.
- Asa-i felul meu. Nu pot altfel.
- Ba poti. Trebuie sa poti. Firea noastra se schimba.
- Cum?
- Tragand cel mai bun profit, din ceea ce ne invata cartile si mai ales viata. si asta, muscand pamantul de durere.
- Dar citesc si observ in jur, cu toata atentia de care sunt in stare.
- Nu faci nimic din ceea ce ar trebui. iti spargi capul si pierzi vremea degeaba. Fa mai degraba sobe!
Foarte susceptibil, Samoila schita o strambatura, de parca l-ai fi stropit cu apa rece.
- Aha, nu-ti place? adauga Mihail. E si natural. Dar aici e buba oricarei prietenii adevarate. ti-ar place mai bine sa-ti spun ca esti un pictor mare. Da! ai fire de artist; si fara sa-ti vad panzele, pot sa-ti spun ca pe ele nu se afla decat gunguritul unui copil fericit, si poate chiar dotat. Cazul dumitale se intalneste la noua din zece artisti din lumea intreaga. Poate chiar la mai multi: vibrezi putin (poate mai putin decat o musca la soare), razi sau plangi usor, repede te inveselesti sau te intristezi si apoi pictezi, sculptezi, compui, scrii... si iata arta! Dar asta valoreaza mai putin decat sa ai talent, o inima simtitoare si chiar sa fii un revoltat...
- Cum? striga Petrov. Nu-s toate astea calitati?
- Ba da, calitatile otelului care nu-i calit. Nu poti sfarama granitul cu degetul si nici maruntaiele masinariei omenesti cu bunavointa. Numai artistul este in stare sa faca asta, numai asta. Trebuie sa mearga acolo unde nimeni nu indrazneste sa puna piciorul; sa largeasca potecile bolovanoase ale vietilor de maine, sa le netezeasca, facindu-le practicabile, lasand pe drum fasii sangerande din carnea sa, caci adevaratul artist este generos si nepasator, ca soarele. Daca nu este asa ceva, jos mutrele! Muncitorul care coboara in mina si scoate carbuni ca sa ne incalzim dindaratul, e mult mai folositor omenirii. Iata de ce iti spuneam ca trebuie sa suferi. Suferinta - aceea care este muta, nestiuta - ascunde o mare comoara: calmul. Este cea mai solida incercare pe care o putem smulge vietii, care ucide. Asta nu se obtine dintr-o data (ar insemna moartea, daca s-ar intampla asa), ci treptat. Ori, ia priveste ce faci dumneata: vezi un om biciuit de furtuna - de afara si din launtrul sau - si in loc sa afunzi intransul sonda marei intelegeri, sa-i patrunzi drama, sa afli tot ce-ti poate povesti si dincolo de vorbele lui, dumneata te porti ca primul birjar ce-ar fi trecut pe-a-colo: il dai peste cap cu o lovitura de pumn. Desigur, nu ma indoiesc c-ai fi plans pe cadavrul lui, daca-l omorai.
Un alt exemplu: ma intalnesti pe mine, pentru ca ma cautai. Ce vrei de la mine?
- Sa te cunosc... bolborosi Petrov.
- si m-ai cunoscut?
- Nu inca...
- si nu ai sa ma cunosti niciodata cu mijloacele de care dispui astazi, pentru ca, adineauri, in loc sa patrunzi ceea ce se afla sub zdrentele mele, dumneata nu le vezi decat pe ele si incepi sa gemi deasupra lor, luandu-ma drept un nenorocit. Ba mergi pana acolo incat sa crezi ca starea mea actuala m-ar impiedeca sa gust o carte sau razele soarelui si vrei sa-mi sari intr-ajutor, fara voia mea, la fel ca si Adrian care te-a chemat. Nu-i asa? Voi nu stiti ca daca e cineva - dintre noi, trei - care sa aibe nevoie de ajutor, apoi acela esti dumneata sau Adrian. Ar trebui sa va dau mana, ca sa va ajut sa coborati in noroiul si intunecimile de unde pretuiesti mai bine lumina. Sau daca ai stofa de artist, afunda-te in acest ulei coroziv, care este durerea omului singuratic, si de unde te inapoiezi cu falci in stare sa mestece gresia. Dar ca sa se intample asa ceva, trebuie sa faci parte dintre cei care se incing peste masura, avand mai inainte pica pe Dumnezeu, pe lume si pe sine insusi. Dar sa nu mergem prea departe. Iata-ne ajunsi la gospodin Procop, unde se zice ca ceaiul este fara pereche.
"Se zice!"... Cum putea fi Mihail' atat de sceptic, sa puna la indoiala pana si faima, universala, la Braila, a ceainicului sau ceainariei gospodinului Procop? Fiindca aceasta faima nu privea numai calitatea ceaiului, care la Procop era "Poppoff veritabil" (atunci cand il cereai anume, adaugand gologanul suplimentar). Nu privea in plus nici zaharul, - acest motiv de eterna discordie, care facea pe multi clienti credinciosi sa schimbe brusc localul, pentru ca le servise "zahar fainos". De aceea sunt obligat sa fac aci o mica abatere de la subiect.
De ce se fereau clientii, ca de ciuma, de "zaharul fainos"? Fiindca, la Braila, dupa exemplul sfintei Rusii, nu se bea ceaiul ca la Paris sau ca la Londra. Liber, prin alte parti, sa-ti indulcesti licoarea calduta; sau s-o "manjesti" cu o picatura sau mai multe de lapte; sau sa nu faci nimic din toate astea si sa-l inghiti - ghiort! - cum ai inghiti o sare amara; sau sa-l si primesti "ca sa faci placere" si sa pleci - cu un "multumesc" - fara sa-l fi atins. in cel de-al doilea port dunarean al Romaniei, localnicii beau ceaiul cu totul altfel. Fie ca sunt bastinasi get-beget sau lipoveni pravoslavnici - cu barbi ca a lui Tristan Bernard, cu cizme de vidanjori sau sumane largi, in al caror buzunar tin nelipsitul pahar greu ca de piatra, de care se slujeste fiecare sa bea vodca pura, in carciumi murdare, dupa ce s-a inchinat mai intai, din belsug - acesti localnici sunt, inainte de toate, mari bautori de ceai. il beau de dimineata pana seara, pentru nenumaratele lui insusiri: aperitiv, nutritiv, digestiv, laxativ, constipant, excitant, calmant, diuretic. il beau iarna, ca sa se incalzeasca; vara, ca sa se racoreasca. si asa se soarbe, intre doi pana la patru litri pe zi, ca un nimic. Dar veti spune, ce se face cu aceasta cantitate de apa in stomac? Ei bine, se bea in deplina liniste, pahar dupa pahar, apoi tot asa de linistit si de nevinovat se iese in strada si-si face nevoia pe trotuar, stergindu-si sudoarea de pe frunte si cateodata intorcandu-se cu spatele, la trecerea vreunei persoane, tocmai in momentul acela. Astfel, termosifonul functioneaza dupa dorinta. Matele spalate din belsug pe dinauntru, sunt piscate de foame, iar plamanii, adesea de frig, cand ies afara in plina iarna, "ca sa faca gaurele de chihlimbar in zapada imaculata".
si ca sa poti bea economicos atata ceai, avand in vedere pretul exagerat al zaharului si castigul mic, a trebuit sa se recurga la un mijloc de scapare: zaharul a fost prefacut in bucatele minuscule cu ajutorul unui clestut, numit sifci; bucatica de zahar e muiata intai in lamaie, apoi fixata cu dibacie intre falci si obraz, unde rezista vitejeste sorbiturilor de ceai fierbinte, care o ating in treacat, fara s-o topeasca dintr-o data, si in felul acesta ajungi la fundul paharului, pastrand inca in gura o vaga senzatie de dulce. E ceea ce se cheama la Braila: a bea ceaiul pricutc. Iata de ce toata lumea ocoleste zaharul tos, pe care ceaiul il topeste la iuteala, "ca si cum ar fi gris" si este cautat cel "de capatana", sticlos si fosforescent noaptea, ca acele chibrituri intrebuintate odinioara de sinucigasi.
Cele doua bucati care se serveau la o "jumatate portie" (circa cincizeci de grame), sunt taiate cu un fierastraias, de insusi patronul, dintr-o capatana de zahar de cinci kilograme: caci trebuie sa ai ochiul format si rara indemanare de-a taia bucatelele de-o egalitate aproape perfecta, inlaturand astfel ca unele din ele sa para, cutarui client, mai mici decat ale vecinilor de masa. si asa e inca izvor de nemultumire, inepuizabil. Capatana de zahar, fie ea triplu rafinata, nu e mai putin adevarat ca "spre varf" e mai sticloasa, si mai "fainoasa" la baza. si bietul baiat de pravalie trebuie sa faca naveta, in goana, de la musteriul artagos la stapana de la casa, care nu mai stie unde-i este capul:
- Cu-coa-a-a-na! Domnul X... vrea o bucata "de la varf"!
- Dar domnule X-?... Dumneavoastra stiti bine ca o capatana de zahar n-are numai "varf!".
- Da, cucoana, dar n-o fi avand numai "dindarat"?
La auzul acestora, gospodin Procop, care vede si intelege tot, intervine indata, scotoceste, gaseste si da musteriului o bucatica "din partea de la varf"; el stie ca omul are dreptate si-l multumeste, caci uneori se intampla sa dea si pe unii pe usa afara...
Dar la fel cu ceaiul, care este fara pereche, chiar cand nu-i musai "Poppoff*, toate celelalte chestiuni care privesc zaharul (excelent), serviciul si materialul (fara repros), pravalia (mare, curata si luminoasa), apa (provenind din doua caldari, dintre care una fierband incontinuu), toate aceste avantaje la un loc nu contribuie atat la renumele ceainic-ului Procop, cat persoana insasi a lui gospodin Procop.
si omul sfinteste locul...
Omul - pana la cel mai ordinar - e un animal care poarta in sine, inconstient, germenul perfectiunii universale, catre care umanitatea se indreapta fara voia ei. Iata pentru ce hamalul necioplit, care se multumeste cu un coltisor de masa la Procop, stie ca uriasul lipovean, cu privirea limpede si barba frumos pieptanata, face o deosebire strasnica intre clientii sai. stie ca pretul si calitatea consumatiei sunt aceleasi pentru toata lumea. Dar nu si salutul patronului: Or, la asta ravneste mai mult hamalul necioplit, in asprimea vietii sale, sub inraurirea nobilului graunte al carui purtator inconstient este.
Acest hamal necioplit se teme de Procop, in aceeasi masura cu care il iubeste si cerseste o farama din stima sa, fiindca l-a vazut pe mandrul lipovean parasindu-si tejgheaua - unde sta in picioare, drept ca un judecator, langa nevasta-sa, asezata pe un scaun - si ducandu-se sa stranga mana cutarui client care intrase, sa-l conduca la un loc bun, sa-i stearga masa el insusi, din simpla politeta - deoarece mesele sunt curate - sa se intretina cu el un minut si apoi sa comande cu vocea-i de patron, ceea ce stie ca musteriul ia de obicei:
- O jumatate pentru domnul X!
Asta inseamna - pentru urechile baiatului de la bufet, pentru toate urechile din local - mai intai consideratie, apoi cateva nimicuri: serviciu neciobit, zahar si felie de lamaie acatarii.
Dar asta vrea sa spuna, mai ales, ca musteriul care se bucura astfel de consideratia lui gospodin Procop, nu face nimic din ceea ce face el, necioplitul de veacuri: nu sterpeleste jurnalul ce i se da sa citeasca; nu scuipa pe jos; nu spune mascari fata de femei; nu bate in masa, ca un mitocan, atunci cand vrea sa cheme baiatul; nu-si face nevoile pe strada; nu incearca sa fure sifciul sau sa-si insuseasca banul lasat la plecare, pe masa, de un consumator vecin; sau sa dispara, fara sa plateasca, simuland "o nevoie urgenta", ca sa poata iesi in curte.
Pe cand el, omul fara rusine, el le face toate astea. Nu se poate dezbara de ele, caci sunt pacate ce-i apartin numai lui, precum exploatarea nerusinata si crima colectiva apartin numai celuilalt om fara rusine, aflat in capul scarii sociale, ce-l asupreste cu toata cruzimea. Desi tinut in mod salbatic in ignoranta, prada jalnica instinctelor si niciodata ajutat sa-si revina in fire, el se ajuta cum poate. Nu, nu se ajuta, el se supune. Freamata sub clocotul plamadei care dospeste in sufletul sau. si cand il vede pe gospodin Procop cum onoreaza omul corect, curat, delicat, - bietul amarat deschide ochii, admira linistit, surade, clipeste, scuipa de placere si se resemneaza in coltul sau: stima aceea nu e pentru el, dar se bucura totusi, deoarece el este astazi stramosul necioplit al acelei omeniri corecte, curate, delicate de maine. El nu-si da seama. Iar Procop, care-i un pionier al progresului, nici el nu-si da seama ce reprezinta. Nici el nu face decat sa se supuna legii lui de precursor. Cu capul sus si privirea dispretuitoare, proptit pe picioarele-i zdravene, in mijlocul duzinilor de mese insirate pe trotuar si gemand de lume, Procop priveste vara spectacolul ce-l ofera terasele ceainariilor inconjuratoare: musterii care injura, isi bat bucile, pirtiiesc zgomotos, se apuca de prohap, insulta femeile, - toate astea sub ochii jupanului care face haz. in aceste momente, Procop isi cantareste influenta ce-o exercita asupra micii sale lumi, intorcindu-si doar capul, cu vadita stapanire de-a scuipa cu dezgust, adresindu-se cu noblete unui client pe care-l pretuieste:
- Uneori, imi vine sa cred ca Dumnezeu a pus omul pe pamant, numai ca sa dovedeasca animalelor ca sunt mai cinstite si mai delicate decat el!
Doar atat spune si face Procop. indata, hamalul de rand se simte fericit ca se afla pe terasa acestui lipovean drept, in loc sa fie amestecat in gloata celor dispretuiti de el, carora nici nu le ingaduie sa-i calce pragul ceainariei. Iar duminica, cand Procop pleaca la biserica rusa, pentru liturghie, imbracat cu rubasca-i neagra, imensa ca si el si inconjurat de nevasta-i rotofeie si cei sase copii - bucalati si solemni in straiele lor impestritate cu rosu-caramiziu, galben ca lamaia si albastru-marin - Samoila Petrov, ateul convins, se ridica de pe scaun la trecerea cinstitei familii, se inclina cucernic, simtind in sinea lui o pofta de neinvins de a-l imita pe gospodin Procop, urmandu-l chiar acolo unde n-a mai calcat din copilarie.
Iata din ce se incheaga atractia ceainariei Procop: ea e intemeiata nu pe "zahar sticlos" si ceai "Poppoff", ci pe-o frumoasa credinta omeneasca. Nu toti isi dau seama de ea, dar i se supun. Aceasta credinta sapa fara preget in stanca ticalosiei noastre, provoaca incoltirea acelei lumi noi, care apropie - cu pasi de broasca testoasa - indepartatele abisuri ceresti. Ca sa-si indeplineasca destinul, ea n-are nevoie de predici: obliga pe unii sa dea exemplul si pe altii sa-i urmeze. Mijloacele ei sunt simple, ca si lumina zilei; gospodin Procop nu tine conferinte dulcege, nu face reprosuri amare; el traieste, mai intai, cu demnitate, apoi isi arata stima fata de cei care ii respecta casa. Le-o arata in felul cel mai simplu, dandu-le o binete mai afectuoasa, aratindu-le mai multa atentie.
De pilda, vazand ca apare statura inalta a lui Samoila - care, curtenitor, lasase pe Mihail si Adrian sa intre inaintea lui - gospodin Procop le iesi in intampinare si-i spuse lui Petrov:
- Acum un minut l-am intrebat pe baiatul care va serveste, daca ati luat ceaiul de seara.
si privindu-i cu atentie:
- Dar v-ati udat pana la piele!
- De asta si vrem, spuse pictorul, sa-ti cer, pentru o ora, camaruta de langa cazane. Luindu-ne ceaiul, hainele se vor usca.
Apoi adauga in ruseste:
- Va recomand pe gospodin Mihail. Daca o sa vina aici, singur sau insotit de Adrian, pe care-i cunosti, te rog sa te porti cu dansul, ca si cand as fi eu.
Procop se inclina dupa obiceiul rusesc, stranse mana lui Mihail si nu dadu nici o atentie infatisarii lui saracacioase. Apoi, ducindu-i spre camera ceruta, striga cu.vocea-i grava:
- O portie "Poppoff" la trei (pahare), pentru domnul Samoila!
si toata lumea isi intoarse capul.
Aceste evenimente se petreceau pe vremea razboiului ruso-japonez. infrangerea rusilor se intrevedea limpede si numerosii pravoslavnici, ca si alti cetateni din Braila, isi cheltuiau scuipatul ca sa sustina, prin ceainarii, moralul "tatucului", tarul, care trimetea armatei sale din Manciuria cate o icoana pentru fiecare soldat, in loc de munitii, in timp ce dusmanul de la Tokio raspundea cu orez, obuze si vestminte.
Nume de orase, cetati si generali, de care brailenii habar n-avusesera pana in ajun, devenisera atat de populare, de familiare, incat copiii, jucindu-se de-a soldatii, isi rupeau pingelele, strigand: "Ku-ro-pat-kin, Port-Ar-thur!"
Ziarele de mare tiraj isi intreisera numarul cititorilor, carciumile si ceainariile, pe al musteriilor. Capi cumsecade de familie care n-aveau obiceiul si nici mijloacele sa consume vreo bautura in afara casei, ii zareai aproape in fiecare seara poposind dinaintea unui pahar cu ceai. "ca sa asculte pe unde a ajuns razboiul", sa citeasca ziarul si sa palavreasca despre "ce se petrecea la celalalt capat al lumii".
in seara aceea, desi venise ora mesei, discutiile continuau patimase si nimeni nu se gandea ca ai sai il asteapta acasa cu masa gata. Era din pricina unei vesti mari, pe care o adusese telegraful din Extremul Orient si pe care ziarele o ofereau turmei umane, ca un adevarat regal: distrugerea marelui cuirasat rus Petropavlovsk, de catre japonezi.
Ah! Ce strasnica "editie speciala" trantesti cu o atare veste! Asta merita osteneala sa fii directorul-proprietar al unui "mare organ!" Pacat insa ca nu se afla in toti anii un razboi si, in fiece saptamana, un cuirasat scufundat, n-are a face unde si de cine! Cat despre felul de interpretare a evenimentului, nu e o problema care sa puna la incurcatura pe un gazetar: daca paguba e suferita de natiunea antipatizata, o inconjura cu imnuri de bucurie; daca atinge "poporul" cu care simpatizezi, urli razbunarea, revansa, atati urile. si intr-un caz, ca si-n celalalt, ziarul se vinde, tirajul creste si odata cu el pretul publicitatii si mai ales "portia" din bugetul guvernelor.
in odaita retrasa, a carei fereastra da spre ceainic, cei trei tovarasi isi asteptau ceaiul. Mihail descifrand ziarul de seara, ceilalti doi perpelindu-se la zidul incins al cazanelor. Erau multumiti ca-s singuri. Harmalaia localului ii stingherea putin. Ca toata lumea, se interesau, la randul lor, de mersul razboiului, dar cu nepasarea oamenilor preocupati de ei insisi, inainte de orice lucru de afara.
Profitand de singuratatea lor de-o clipa, Samoila rezuma pe soptite lui Adrian conversatia ce-o avusese pe drum cu Mihail, ii proslavi inteligenta, insa, la urma, isi marturisi si rezervele:
- Haide! haide ! Adriene! Sa nu-mi spui ca omul asta, cu toate cunostintele si limbile stiute, nu e in stare sa faca altceva decat sa vanda placintele, pe care le coace noaptea in murdarie si paduchi. Uite: daca ar vrea, maine l-as imbraca din cap pana-n picioare si i-as cauta o meserie demna de el. Asta nu e viata! Fuge de lume si lumea il ocoleste. Cauti azi un om, ca pe vremea cinicului Diogene, si cand il descoperi esti nevoit sa te cobori pana la mizeria lui, in loc sa-l ridici la o stare mai buna. Trebuie sa te imbraci in zdrente ca si el si sa-ti fie teama sa-i apuci bratul, ca sa nu te alegi cu unul dintre pensionarii lui. Ehei! nu cumva sa-mi spui ca asta e idealul!
Baiatul intra cu o tava incarcata cu un intreg "arsenal" din portelan fin, bogat pictat si aurit, capacelele jucand in ceainicele clocotinde, farfurioarele zanganind ca bronzul, ceai "Popoff", zahar "de la varf", - totul pentru saizeci de bani.
Petrov, care murea de sete, se repezi la serviciu, opari paharele, le imparti, turna, apoi, cu sifciul in mina, isi intreba prietenii:
- Pricutc?
- Pricutc, i se raspunse.
Cat ai clipi din ochi, cele cinci bucatele de zahar, de diferite forme si armonios geometrice, fura prefacute intr-o gramajoara de boabe de porumb. Dupa care, golind jumatate din pahar in farfurioara, fiecare o duse la buze, cu mai multa, sau mai putina gratie, dar toti sorbind zgomotos din cauza fierbintelii lichidului, singura pricina dealtfel care-i sileste pe bautor sa-l verse in farfurioara intinsa.
in felul acesta, ajunsera la al cincilea pahar, asudand, stergindu-se, chemand neincetat baiatul - cu un tac-tac metalic in capacelul ceainicului - ca sa le aduca mereu, mereu, apa fiarta (tot pentru cei saizeci de bani!), cand, aruncand o privire pe ziarul lui Mihail, Adrian striga:
- Ce grozavie! Veresaghin a fost omorat in explozia blestematului cuirasat Petropavlovsk!
- Nu se poate! gemu Samoila, sarind de pe scaun. si smulgand foaia din mainile lui Adrian, citi, tremurand, telegrama care anunta catastrofa vasului-amiral si, cu litere groase, moartea pictorului. Vru sa spuna ceva, dar ochii ii fura napaditi de lacrimi si-si lasa fruntea sa cada pe brateie-i incrucisate pe masa.
(Zece ani mai tarziu, la 31 iulie 1914, Adrian va vedea sute de muncitori de rand alergand pe cheiul portului, strigand: Jaurès a fost asasinat!... Jaurès a murit! si multi dintre ei, cu ochii scaldati in lacrimi, desi nu-l cunoscusera sau il auzisera vorbind vreodata.)
Veresaghin se relevase tineretului idealist roman din acea vreme, cu ocazia razboiului ruso-japonez. intre altele, doua opere ale sale, inspirate de macelul din 1904 si reproduse pe mii de carti postale, devenisera foarte cunoscute: Piramida craniilor si Santinela, inghitita de zapada, la datorie. Le intalneai in orice casa, prinse in ace, si influenta lor era cu atat mai mare cu cat Veresaghin, nobil intre nobilii rusi, isi primejduise viata (pana la sacrificiu, cum o dovedea telegrama din ziua aceea), ca sa slujeasca omenirea, luptand impotriva celui mai mare flagel al ei.
Petrov nutrea o adevarata veneratie fata de aceasta inima mare de artist. Moartea lui tragica il arunca intr-o deznadejde egala aceleia care lovi atatea suflete cumsecade de pe intreg pamantul, in ziua cipd marea viata a lui Jaures sfarsi sub gloantele unui zanatic.
impartasindu-i durerea, Adrian ii mangaia prieteneste mana. Cat despre Mihail, aceasta faptura tainica nu trada nimic. Cu coatele sprijinite pe masa, tacea chitic, netulburat si fuma.
Samoila, ridicandu-si capul si stergindu-se la ochi, rosti, sugrumat:
- Nu mi-as fi dat o singura zi, ca sa lungesc viata tatii; dar mi-as fi dat jumatate din cat mai am de trait, numai sa-l reinviu pe Veresaghin!...
si in tacerea care urma acestor cuvinte, continua sa se vaicareasca, privind intruna funesta telegrama:
- Ah! Ce valoare pierduta! Cine stie cate capodopere s-au dus odata cu el! O adevarata catastrofa pentru arta! si de nereparat!
- Bunul meu Petrov, obiecta bland Mihail, orice viata care se stinge, in chip tragic sau nu, poate fi o tragedie pentru cineva.
- Da, dar prin asta nu pierde arta?
Mihail - Partea 01
Mihail - Partea 02
Mihail - Partea 03
Mihail - Partea 04
Mihail - Partea 05
Aceasta pagina a fost accesata de 1793 ori.
