Mihail - Partea 05
de Panait Istrati
- Nu numai arta sufera pierderi dureroase si de nereparat. De cand ne-am asezat la aceasta masa, sute de fiinte omenesti au murit pe suprafata pamantului, unii natural, altii inecati in mari sau zdrobiti in uzine, striviti in mine, injunghiati de gelozie sau de ura, ori s-au sinucis din disperare. Gandeste-te ca aceste morti constituie niste catastrofe. si stim noi, oare, cine sunt, mama, barbatul, femeia, copilul, logodnicul, logodnica, prietenul, care jelesc aceste pierderi, mult mai ireparabile pentru cei care le sufera, decat pierderea resimtita de arta prin moartea lui Veresaghin?
- Oh! exclama pictorul, faptuiesti un sacrilegiu, vorbind astfel!
- Nu... Nu faptuiesc nici un sacrilegiu. L-am cunoscut pe Veresaghin, cu mult inainte de-a se fi auzit despre el la Braila, si-mi place arta lui generoasa. Dar arta nu-i decat o viata fictiva, a carei pierdere nu provoaca niciodata drame, in timp ce viata adevarata fiind foarte bogata in drame, pentru ea pierderile sunt in mod diferit nereparabile.
Samoila se intarata in fata acestui fel de-a judeca:
- Deci, pentru dumneata, moartea marelui artist si a micului marinar care a murit odata cu el, sunt egale in urmari!
- Pentru mine pot sau nu sa fie egale. Dar nu de mine este vorba, nici de dumneata, care mergem la culcare asta-seara, mai mult sau mai putin linistiti, in ciuda catastrofei lui Petropavlovsk. iti vorbesc de acei care la pierderea unei vieti se trantesc la pamant si nu se mai scoala: pentru acestia, "marele pictor" si "micul marinar" sunt vorbe goale.
Petrov nu fu convins. il lua pe Adrian ca arbitru. Acesta, mirosind apropierea unei "sedinte pasionate", se prefacu ca impartaseste parerea pictorului, spre a-i da ghes la vorba lui Mihail:
- Desigur, niciodata nu m-am gandit la una ca asta. Cred si eu ca vietile nu sunt toate la fel.
Atunci, Mihail, scotandu-si pieptul in afara, cu figura iluminata de-o flacara launtrica, rosti deodata:
- Luati aminte, prieteni!
(Vorbi in greceste; observase ca Samoila o intelege destul de bine, in timp ce Adrian nu pricepea o boaba ruseste):
Sosisem la Braila - patria voastra - oras frumos, fara indoiala. Veneam de undeva (asta nu va intereseaza), sa zicem ca veneam din... Rusia, aceasta Rusie formidabila a lui Veresaghin. si n-aveam nici un gologan in buzunar, nici calabalac de vanzare, caci totul fusese vandut la Odesa.
Cea mai simpla dintre intelepciuni ma sfatui sa schimb hainele frumoase, ce le purtam atunci, cu cinstitele zdrente ce le vedeti pe mine, si cu castigul incropit sa mut mai departe pionii vietii mele.
Pe vremea aceea, nu cautam de lucru. Faceam pe rentierul, cu paine, masline si castraveti murati, alimente pretioase, foarte ieftine, pe care le vedeam in mana oamenilor ce descareau poveri grele. Cum eu nu descarcam decat amintiri putin placute, adoptai hrana lor, fara sa stiu o boaba romaneasca; aratam marfa cu degetul, dam gologanul si plecam sa-mi gust, pe malul Dunarii, painea, maslinele si castravetii.
si asta fu o viata dulce si voluptoasa, viata plina de emotii, viata cunoscuta numai de oamenii in stare sa schimbe niste straie frumoase cu jerpelituri, sa rontaie netulburati castigul realizat prin acest schimb, si sa nu se gandeasca deloc, in acest rastimp, sa-si caute de lucru. Da! asa am facut. si asta se cheama a privi in fata, cu gentilete, viata care se pregateste sa te sfasie. Dar cata vreme am putut trai astfel? Nu-mi amintesc: poate o luna, doua, apoi...
Apoi incepui sa flamanzesc... Desigur, nu-i placut. Doua zile in sir n-am inghitit decat apa chioara. A treia zi, cum ma plimbam, cu mainile in buzunar, gasesc un ban pe chei si-mi cumpar o bucata de paine neagra, care-mi cazu la stomac mai greu decat plumbul. Avui crampe, de crezui ca ma otravisem. si n-aveam chef sa mor, nu! inca o clipa, - inca o clipa din acest soare pretios si aceasta gandire la fel de pretioasa omului singur pe lume, omului tare ca stanca. Fiindca ma gandeam - daca ti-e ingaduit s-o faci cand esti lihnit - la o sumedenie de lucruri care nu pot fi simtite decat in ziua cand esti convins ca pamantul e un pustiu.
Ma tarai cum putui la "vagonul meu", caci, uitasem sa va spun, de la sosirea in frumosul vostru oras nu ma culcam decat in vagoanele de marfa ce stationau goale pe liniile din port. Era pe la sfarsitul lui martie, vremea fiind inca destul de rece. Ma refugiai deci in apartamentul meu, ma lungesc pe podeaua de scanduri, cu burta-n sus, nemiscat. Buna dispozitie nu-mi pieri si nici durerile, care oricum mai ma lasasera...
Ah! neuitatele clipe de speranta in viata, alternate cu oribilele viziuni ale mortii, in acea seara cand, cu privirea indreptata spre asfintitul soarelui - ce ma saluta din rece-ai eternitate - ma vedeam atat de singur in vagon, atat de parasit si nestiut de semenii mei, ca nimeni altul pe acest pamant! Clipe mai pretioase decat toate comorile universului... Cine nu le-a trait niciodata, este un om sarac si incomplet, chiar de-ar fi regele aurului si printul gandirii, caci totul este relativ in existenta noastra, in afara de deznadejdea mortii, de chinuitoarea ei incertitudine si meschina-i certitudine, - moartea care se infatiseaza pe neasteptate si-ti spune in mod stupid, in timp ce tu te zbati cu suferinta, ca sa-i smulgi inca o clipa de gandire frumoasa, inca o clipa de soare generos:
- Haide!
- Imediat?
- Numaidecat!
- Nici chip sa mai zabovesti putin?
- Nu!
si te smulge gandului neispravit, luandu-te cu dansa. in mod stupid.
in sfarsit, adormii, dupa cateva ceasuri de canon, cand deodata o zguduitura puternica imi tulbura mintea si maruntaiele, parindu-mi atat de ingrozitoare, de crezui c-am murit. Apoi, suieraturi de locomotiva... si iata-ma plecat in calatorie de nunta cu foamea, intr-o directie necunoscuta... Ah! imi spusei, numai placerea asta imi lipsea din colectie; da, in sfarsit, e mai bine sa calatoresti cu burta goala, pe lumea asta, decat cu ea plina, pe lumea cealalta... Ma desteptai de-a binelea. Durerile fizice si morale imi pierisera, ca prin farmec. Fara sa ma misc de pe podeaua vagonului - unde ma simteam tot asa de bine ca intr-un vagon cu paturi - incep sa urlu, cu toata puterea stomacului chioraind, un cantec de dragoste al lui Puskin, simtindu-ma, in acest vagon de vite, mult mai fericit decat in clipa cand il invatasem si ma credeam unul din fericitii pamantului. Dupa vreo jumatate de ora de balabaneala, cand intr-o parte, cand in intr-alta, trenul meu special se opri in gara centrala, unde fusei tras pe-o linie libera. Toate astea nu-s decat introducerea. Iata acum povestea.
A doua zi, la pranz, revenit in port si lesinat ca o pisica batuta, ma asezasem pe platforma unui vagon de marfa si mestecam boabe de grau, pe care le ciuguleam cu degetele ca o pasare, cu gandul numai la soarele care inca imi perpelea spatele. Ma credeam singur, dar deodata zarii o lipoveanca; ma fixa prin crapatura usii unui vagon de marfa, de pe-o linie din fata, in care se inchisese, ca sa-l mature si sa adune gozuri. Ne priviram lung in ochi, fara sa ne clintim nici unul, nici celalalt, ca doua animale blande, apoi, nu stiu de ce, incepui sa rad (ah, da! radeam de ochii ei mirati), dar biata femeie se porni pe plans, ca o Maria Magdalena.
Ma intelegeti: cu infatisarea ce-oi fi avut si vazindu-ma mancand boabe de grau, isi uitase propriile-i nenorociri, ca sa se induioseze de ale mele. Oh! asta-mi topi inima: deci eram atat de sarman, ca puteam ineca in lacrimi fiintele cele mai impietrite de mizerie?
Sarii de pe platforma si ma apropiai:
- Nu mai plange, ii zisei in ruseste, nici tu nu esti mai fericita.
Dar lipoveanea, in loc sa-mi raspunda, scotoci in sac - unde avea gozurile, matura si farasul - scoase un codru de paine si mi-l intinse, cu un gest ce spunea: "Na, mananca-l!"
Cu painea pe genunchi, lipoveanea plangea sincer, lacrimile i-alunecau din ochii-i ficsi si picau pe paine. Apoi o auzii vorbind, ca un miorlait:
- Daca nu vrei sa mananci, atunci nu esti un bun crestin!
Ei bine, prieteni, am mancat in fata ei acea paine blagoslovita, ca sa fiu, macar o data "un bun crestin", in viata mea de pagan. si ne-am cunoscut apoi mai bine, adica eu am fost acela care am avut de invatat de la dansa, caci aflati ca aceasta femeie in zdrente m-a scos din nepasarea de pana atunci si m-a redat sperantei, dorintei, activitatii - singurele parghii ale vietii.
- De ce, mi-a spus ea, n-aduni plumbii astia care-i vezi pe pamant? Cad de la vagoanele desplumbuite dimineata si intr-o zi ai putea sa aduni cam doua chile, adica optzeci de bani; poti trai cu ei, sperand la mai bine. Multa vreme am facut si eu asta, dar acum castig mai mult maturand vagoanele, de unde scot de unu sau doi lei gozuri. Mai tarziu, cand o sa fii in stare sa-ti cumperi uneltele necesare: sac, matura, faras, ciur, o sa faci si tu ca mine. Atunci n-o sa mai fii atat de chinuit.
Priveam la aceasta ruina omeneasca, cu fata jigarita, mainile si picioarele crapate, pline de noroi, dar cu sufletul tare si ma rusinai de slabiciunea mea. De trecutul meu, de asemenea. Niciodata, in viata mea de tanar infumurat, nu ma indoisem ca "sufletele simple"' (acei "simpli" carora nu le catadixeam cinstea unui raspuns la binetea lor) fusese posesorii celei mai frumoase bogatii pamantesti, aceea de a-ti uita nenorocirile, in fata celui invins, de-a te arata cu sufletul vanjos dinaintea celui mai slab decat tine si de a-l ajuta sa se ridice. Aici sta intreaga superioritate a omului asupra animalului. Restul nu-i decat desertaciune. N-am stiut-o, in ciuda studiilor mele. A trebuit sa ma rostogolesc in drojdia societatii, pentru ca unul din acesti napastuiti sa-mi arate drumul adevaratei vieti, fara de care nu exista decat haos si bestialitate.
Asa ca, gratie acestei fapturi, ce-mi vorbea cu puterea exemplului ma ridicai drept in picioare, imi castigai painea fara osteneala, fara scarba, ferit de orice chin moral, traind ca o pasare. Izbutii, in sfarsit, sa-mi cumpar tutun si sa nu mai fumez chistoace, caci, colac peste pupaza, sunt o pasare care fumeaza cu pasiune.
Dormeam mereu in vagoanele mele si uneori capriciul mecanicilor incerca sa ma tarasca iarasi in calatorii fara voie; acum, insa, saream iute din camera mea pe roate si, pe jumatate somnoros, imi cautam un alt "apartament".
in felul acesta, eu cu plumbii, ea cu gozurile, ne-am imprietenit. Era o femeie de vreo patruzeci de ani, inalta si ingrozitor de slaba. Mergea cocosata, tusea intruna si era predispusa la ore de lunga tristete si chiar de lacrimi. Ca s-o inveselesc putin, s-o fac sa rada, ii istoriseam tot felul de povesti, bune sa distreze pe cei "simpli", cu care ne intalneam in fiecare zi in jurul acelorasi vagoane. si o data, atata o facui sa rada, ca-si deschise inima si-mi povesti istoria vietii sale, care, dupa cum o sa vedeti, nu pornea dintr-o inima tocmai vesela.
Lipoveanca mea nu fusese totdeauna atat de nenorocita. Barbatul ei fusese pescar, pe cont propriu. Cu cel mai varstnic din cei trei copii - "un baiat de cincisprezece ani, puternic ca un taur" - pleca in fiecare seara la pescuit pe Dunare si se reintorcea in zori, cu pestele vandut si gologanii in buzunar. si tatal, si fiul erau cumsecade: nu beau si incredintau toti banii babuscei lor. Nu erau multi, dar o zi mai mult, alta mai putin, treaba mergea. si intr-adevar, totul merse taras-grapis, "pana-n ziua de inaltare, anul trecut", cand itele se incurcara, caci in acea "dimineata blestemata" baiatul batu in geam pe la doua din noapte si cand ii deschise abia fu in stare sa rosteasca: "Mama! El s-a inecat!" si cazu pe pamantul odaii.
Barca se rasturnase din pricina valurilor mari. Tatal, incaltat cu bocanci grei, facuse pe dracu in patru ca sa se mentina la suprafata, in timp ce fecioru-sau, cu picioarele goale, se lupta din rasputeri sa-i scoata "bocancii fatali", singura piedica mare pentru acesti inotatori innascuti; dar, batran si istovit, tatal cazu la fund, in clipa cand unul din cei doi bocanci ramase in mainile baiatului. Acesta il auzi strigand, cu putin inainte de-a pieri in valuri: "Petrusca! Salveaza-te si fii bun cu maica-ta!"
Petrusca fu bun cu maica-sa, care era aproape sa moara de durere. "Dar nu mori cu una, cu doua, cand esti sarac!" Cine stie? "Poate trebuie sa traiesti ca sa ispasesti niscavai nelegiuiri ale tatilor si bunicilor?"
Gospodaria isi reveni din suferinta, gratie sfortarilor viguroase ale baiatului, care deveni intr-adevar cap de familie pentru fratiorii sai mici si pentru maica-sa, "imbatranita cu zece ani, in sase luni". Petrusca facu minuni, ca sa castige atat, incat mizeria sa nu-si arate coltii la usa caminului. Dar degeaba. Intrau de trei ori mai putini bani decat in vremea tatalui, desi baiatul se inhamase la cea mai grea si mai prost platita dintre toate muncile portului: descarcatul vagoanelor de grau. De la sase dimineata pana la opt seara, mantuia intre zece si cincisprezece tone de cereale, carate pe umerii lui de saisprezece anisori. si totusi n-ajungea ca sa hraneasca patru guri, fiindca n-avea de lucru in toate zilele. Lipoveanul Petrusca era iute alungat de romanii "care aveau cutite mari, cam asa".
Atunci, sarmana babusca trebui sa lase grija casei in mainile fetitei sale de doisprezece ani si sa se amestece printre nenorocitele care cutreiera din vagon in vagon, sa adune gozuri si tarina, si odata cu ele si injuraturi, ca sa castige inca un leu sau doi pe zi.
si intr-una din acele zile, de la inceputul meseriei sale umilitoare, intr-o dupa-amiaza vazu "lumea alergand si o mare gloata de hamali adunandu-se" la un post de lucru, nu prea departe de locul unde matura un vagon. Nu vru sa se duca sa vada ce se petrece acolo, stiind ca hamalii "se injura si se incaiera din nimic", cand, deodata, "ochiul drept incepu sa i se bata foarte repede si foarte tare", iar bataile inimii i se rarira... si atunci, arunca sacul, matura si tot, si alerga cat o tinura picioarele, ca sa vada "pe cine puneau pe targa sa-l duca"?
N-avu nevoie s-ajunga aproape, ca sa se incredinteze ca era chiar fiu-sau, Petrusca, tanarul despre care tovarasii spuneau "ca-i fusese prins pieptul intre tampoane si turtit ca o farfurie", caci zarise de departe "brau-i lat, din lana verde, care atarna cu un capat in afara de pe targa". Atunci i se innegurara ochii, isi pierdu judecata si indata nu mai stiu nimic...
O ridicara de jos si-o transportara intr-o farmacie, unde se trezi cu dureri groaznice de cap. Farmacistul se dovedi om cumsecade, o ajuta cum putu mai bine; dar ea fu un timp mirata, trezindu-se intr-un pat curat, ea, femeie saraca. Apoi, deodata, ii flutura pe dinaintea ochilor capatul de brau ce atarna peste targa, memoria ii reveni si se ridica, urland "ca o vita injunghiata", vru sa se repeada in strada, dar cazu in pragul farmaciei. Bunul om o ridica, o culca intr-o odaie din spatele farmaciei, o mangaie frateste, telefona la spital, de unde i se raspunse ca "nu era nimic grav", Petrusca neavand decat un umar strivit, dar ca totul se va drege la loc.
Din nenorocire, acestea nu fura decat mangaieri de circumstanta, si raspunsul celor de la spital o minciuna plina de omenie! Adevarul, nefericita mama nu-l cunoscu decat la comisariat, unde omenia nimereste rareori si acest adevar fu nemilos, asa cum il presimtise inima si ochiul drept, care incepuse sa i se bata: da ! Petrusca isi "zdrobise si turtise frumosul piept, ca o farfurie!"
- Dar, barem Petrusca are un mormant, spuse nefericita, sfarsindu-si spovedania. Lipovenii au alergat, care cu un leu, care cu doi si nu l-au lasat la spital, "unde mortii sunt ciopartiti si-i ingroapa unul peste altul". A fost ingropat la cimitirul lipovenesc, "cu popa si slujba, ca un bun crestin ce-a fost in viata".
Mereu aceeasi poveste! Sarmana femeie avea nevoie de-o mangaiere si si-o gasi in mormantul feciorului, ca si in mine dealtfel, dupa ce isi descarcase inima de povara necazurilor. si asta ne facu bine la amandoi. imi spunea: "Nu sunt chiar atat de nefolositoare pe lumea asta!"
Ne intalneam in fiece dimineata, ca doi vechi prieteni. imi zambea, de departe, aratindu-mi sacul ce-l umpluse cu gozuri; si eu ii aratam punga cu plumbi, legata cu o sfoara la gat, punga pe care mi-o daduse intr-o zi, ca sa nu mai pun plumbii in buzunare.
si aceasta faptura, pe care educatia de odinioara mi-o aratase demna de dispret, imi deveni atat de scumpa, ca, uneori, neintalnind-o la pranz, o cautam de la un capat la celalalt al portului, printre sutele de vagoane si furnicarul de trasuri. O gaseam, ii spuneam lucruri placute si alergam pana la cea mai apropiata bucatarie ambulanta, de unde ii aduceam bucati de ficat fript si paine.
Dar intr-o zi n-o mai gasii, desi rascolisem tot portul. A doua zi si in cele urmatoare, nici o urma. Ah! ma simteam cel mai nenorocit dintre nenorociti! Eram sigur ca e bolnava. Tuberculoza o rodea cu incetul. Dar nu stiam unde locuia. Nu-i cunosteam macar numele, fiindca ne spusesem totdeauna; ea mie "batiusca"; eu ei "babusca".
intr-a cincea zi de lipsa, incepui sa rascolesc mahalaua lipoveneasca, intrand din casa in casa, intreband pe localnici si dandu-le ca semnalmente propria ei poveste.
si o descoperii. Niciodata fericirea si nenorocirea nu au fost in mai buna tovarasie. Am fost fericit, cum n-am fost si nu voi fi niciodata, de parca cineva mi-ar fi dat un regat. Dar cine va sti care-mi fu inima, cand o regasii pierduta fara scapare? in cocioaba ei, culcata pe un pat de scanduri, pironea cu ochi sticlosi de febra numeroasele icoane adunate in coltul dinspre rasarit. Alaturi, tinandu-i mainile, fiica-sa si un baietas, amandoi atinsi de boala care nu iarta. Pe masa, resturile unei ciorbe de fasole adusa de vecini. si in fata acestei privelisti, eu, neputincios ca un ocnas in fiare!
Vazindu-ma aparand, avu o izbucnire de bucurie atat de vie pe fata-i pamantie, c-am imbratisat-o cu o frenezie de care nu m-as fi crezut in stare si am plans din adancul inimii mele, devenita omeneasca...
M-am zbatut.
Ceea ce n-am facut pentru mine, pentru tata si mama, ceea ce n-am facut pentru soarele si libertatea mea, am facut pentru acest soare al suferintei: m-am vandut, ca servitor.
Spre fericirea mea, am dat peste un om. Un om care m-a inteles fara sa-i destainuiesc ceva si mi-a dat banii inainte, fara conditie si palavre. Acest om e kir Nicola, fata de care am o datorie, de care n-o sa ma platesc niciodata.
Acum, prieteni, cine-i femeia asta?
Adrian si Petrov deschisera ochii mari, umezi de lacrimi:
- E desigur... acolo... unde...
- Perfect... Acolo unde m-ati vazut intrand adineauri, cu micutul blond, in josul Vadului Comorofcei.
- Ah! striga Samoila, maine, dis-de-dimineata, iau un doctor, o trasura si zbor la ea!
- Ar fi un gest de bunatate, spuse Mihail. Dar afla, bunul meu Samoila, ca pentru aceasta nenorocita nu mai exista "dis-de-dimineata", nici doctor, nici bunatate, care ar putea sa-i vina intr-ajutor cu folos, fiindca este lovita de Ireparabil! Ireparabilul, de care spuneati adineauri ca a lovit arta prin moartea lui Veresaghin, inca mai poate fi reparat prin alti Veresaghini, care ar putea chiar sa-l intreaca. Dar, dintre toate tristetele vietii omenesti, ireparabilul care a doborat-o pe babusca mea e cel mai dureros, cel mai sfasietor, cel mai sangeros, caci aci nu-i vorba de panze care nu vor mai fi pictate niciodata, ci de viata insasi - care este scopul suprem al Creatiei - aceasta viata care ne pustieste cu sange rece, nepasatoare c-ar fi vorba de propria ei soarta sau a noastra.
si acest ireparabil se savarseste pe toata suprafata pamantului, in fiecare clipa din zi si din noapte: cand muncim, cand ne odihnim, cand dormim, cand hoinarim, cand cantam, sau cand plangem. El se savarseste cu certitudine si va continua sa se savarseasca, atata vreme cat va dura viata pe pamant, deoarece raul este insasi existenta. impotriva lui, n-avem nici o sansa. Ce poti face pentru copacul care creste si pe care furtuna il ciunteste?
si atunci?
Liniste. Liniste... Sa chemam linistea, ca pe un balsam suprem al ranilor noastre, vesnic sangerande... Numai ea singura, cu luminoasa si aparenta-i indiferenta, ne poate ajuta sa privim limpede in opera complexa a Creatorului, s-o putem patrunde, s-o facem in sfarsit mai putin cruda.
in timpul celor trei zile care urmara acelei dupa-amieze de ploaie cu galeata, de prietenie pasionanta si de spovedanie neasteptata, in casa mamei Joita fu jale si aproape doliu. Adrian era cat p-aci sa moara de pneumonie.
Se intorsese acasa seara, tremurand de frig, nu manca si se culca. La miezul noptii, toate paturile din casa nu mai ajungeau sa-l incalzeasca. Pe la patru dimineata, maica-sa ii plimba pe piept un galbenus de ou proaspat, ca sa afle locul junghiului ce-i taia respiratia. Afurisitul de junghi fu gasit tocmai deasupra sanului stang, unde galbenusul de ou "se sparse cu totul". il intinse pe toata partea bolnava, ii presara sare si piper si-l obloji pe deasupra cu o bucata de panza subtire. Dar degeaba: doua ore mai tarziu - chiar in momentul cand biata femeie trebuia sa plece la munca - Adrian ardea ca un cuptor si-si pierdu cunostinta. in usoara-i aiurare, un singur cuvant ii revenea pe buze:
- Mihail... Mihail... Mihail...
isi arunca toate paturile la pamant. innebunita, plangand cu lacrimi fierbinti, nenorocita mama uita indata ocarile din trecut si alerga la placintarie, unde deschise usa cu atata putere, incat clopotelul sari din loc, izbindu-se de perete:
- Mihaile! striga ea, intr-un suflet, Adrian moare si te cheama! Ah! mi-am pierdut baiatul!
Mihail tocmai isi incarca cosul, gata sa plece. La aparitia fulgeratoare a deznadajduitei mame si la auzul cuvintelor ei indurerate, rostite intr-o greceasca perfecta, se rasuci pe calcaie, masinal, pali si o intreba usor:
- Adrian moare, spui dumneata? Apoi catre kir Nicola, care era de fata:
- Acum, descurca-te singur!
si intorcindu-se spre mama lui Adrian, spuse:
- Sa mergem, iute!
in fata lui Adrian, care nu mai recunostea pe nimeni, Mihai isi dadu seama de gravitatea primejdiei, dar isi impuse linistea de care vorbise in ajun:
- imi trebuie apa rece de la put si un cearceaf, zise, scotindu-si haina.
I se aduse. Mihail ruga pe toata lumea sa se retraga, deoarece, pe langa Leana si mama-sa, in camera se aflau si alti vecini care sedeau ciorchine in pragul usii deschise.
Dintr-o singura miscare, proceda la prima compresa rece, care deveni curind fierbinte si fu repetata. Apoi Mihail intra la mama bolnavului, in bucatarie, unde plangea:
- Aveti un termometru? o intreba, mereu senin.
- N-am avut niciodata! raspunse mama, suspinand.
- imi trebuie unul neaparat... si cum nu vreau sa-l las pe Adrian singur, alearga mata pana la farmacie sa cumperi unul. Cu aceasta ocazie, cred c-ar fi bine sa chemi un doctor.
Mama Joita stropi cateva strazi cu lacrimile ei si se intoarse cu termometrul si doctorul. Termometrul era stricat, doctorul il uimi insa pe Mihail. Era un evreu tinerel, saracut, cam slabut, marunt, oaches, cu ochi si miscari de veverita. inainte sa-l vada pe bolnav, remarcase saracia caminului si a ingrijitorului, care-l intampina, luandu-i piuitul, cu aceste cuvinte in frantuzeste:
- Daca veti gasi cazul ingrijorator, va rog sa nu va dati de gol!
Doctorul adanci in ochii lui Mihail o privire calduros-cercetatoare, lua temperatura lui Adrian si o gasi de patruzeci de grade. Apoi, luindu-si bastonul, zise:
- Continua cu compresele, e singurul lucru pe care-l putem recomanda ca folositor in atari cazuri. Da-i sa manance lapte, supa de carne si putin vin. si fiindca nu aveti termometru, vi-l las pe-al meu.
Dupa ce rosti acestea in frantuzeste, se intoarse spre mama, care se ghemuise intr-un colt cu fata acoperita de sort, ii puse mana pe umeri si i se adresa.
- Baiatul durnitale va birui boala si-ti garantez ca va da inca de furca iubitelor sale. in orice caz, sunt la dispozitia durnitale. La revedere.
si iesi.
- Dar, facu mama, alergand in urma lui, iti datorez vizita, dom'le doctor.
- Nu-mi datorezi nimic, maicuta buna. Dumnezeu imi datoreaza mai mult. Haide, fii sanatoasa!
Femeia ramase uluita in mijlocul curtii. Mihail, care intelesese totul, il ajunse din urma, la poarta.
- Doctore, iarta-ma, pot sa-ti strang mana?
- Iat-o!
si cei doi oameni se privira, gandind unul despre celalalt tot felul de lucruri care nu se pot exprima.
Trei zile si trei nopti, Mihail nu inchise deloc ochii si nu inceta cu compresele, decat atat cat ii trebuia sa alerge la put, ca sa scoata apa proaspata. Dupa care, Adrian deschise ochii mari si inlantui cu aceeasi miscare gatul mamei sale si al lui Mihail. De bucurie, il podidi lacrimile. Mihail spuse:
- Acum, te cred scapat dragul meu. si incepand de azi, ne vom tutui, in semn de sarbatoare!
Samoila, prezent, fu de aceeasi parere, topai prin toata curtea, imbratisa pe toata lumea care intra, inclusiv Leana, si aduse de la targ o pulpa de vaca si o caruta de zarzavat pentru supa lui Adrian. Dar bolnavul nu se vindecase inca. Alte cinci zile de ingrijiri, cu rastimpuri de odihna, se alaturara primelor trei, in care timp, Petrov aproape se batu cu Mihail, ca sa-i cedeze locul. Acesta isi petrecuse noptile pe o saltea trantita la picioarele patului lui Adrian, cu un ochi mereu deschis. Abia atunci mahalaua pricepu ca prietenia acestor oameni era cu totul altceva decat "dragoste turceasca", iar Mihail un alt om decat acela aratat de zdrentele sale. si in fata mamei, care spunea: "Dumnezeu sa-l pazeasca! Numai el mi-a scapat pe Adrian! Acum am doi feciori si sunt fericita"....Mahalaua, induplecata, raspundea: "Da, Joito, am fost rai cu acest biet strain."
si pacea se incheie. Chiar Leana veni intr-o zi ca o pisica si i se adresa lui Mihail, sub privirea surazatoare a lui Adrian:
- Tare mult mi-ar place sa am un catalog de mode de la Paris, dar nu ma pricep cum sa procedez. Poate stii dumneata, care cunosti limba franceza!?
Mihail lua un toc, insemna cateva cuvinte catre o mare casa din Paris si, dupa opt zile, Leana se pomeni cu un kilogram de hartie ilustrata. Dar ceea ce o facu sa-si piarda cumpatul, fu numele ei, tiparit pe plicuri.
si cei doi prieteni o auzira, strigand buimacita, in curte:
- Sunt asa de multumita, ca l-as saruta, daca...
- Aproape totdeauna e un "daca", de care atarna virtutea unei femei, spuse Mihail.
Adrian scapa de pneumonie, dupa cincisprezece zile de zacere in pat, o saptamana de convalescenta si peste noua kilograme pierdute pentru totdeauna. Terenul pentru tuberculoza de maine era de-acum pregatit. Dar, in prima zi a iesirii in oras, dupa zdravana chelfaneala ce-i trasese dragostea lui puternica de viata, putea merge cel putin cu fruntea sus intre Mihail si Petrov, privirea lui inca infrigurata spunand limpede: "E dreptul meu! L-am platit!".
Mihail lucra acum cu Petrov, kir Nicola fiind nevoit sa-l inlocuiasca, pe loc. Pentru locuinta, refuzase pana la urma sa imparta odaia lui Adrian, asa cum mama si fiu il invitasera. Se multumi cu un culcus injghebat intr-un chiosc de vara, aflat in partea dreapta a curtii, drept in fata odaii lui Adrian.
Desigur, Mihail a trebuit sa inghita pe ascuns multe noduri, acceptand acest adapost si nu-i ascunse lui Adrian stinghereala de a-si "freca coatele" de Leana si de chiriasii ei.
Dar si aici soarta interveni inca o data cu sabia ei, aruncand pe amandoi - dintr-o lovitura - dincolo de strada Grivitei, trimitandu-i sa-si "frece coatele" in lumea intreaga.
Aceasta aventura neasteptata incepu astfel:
Era prin septembrie, luna darnica, vreme blanda. Lui Adrian, refacut complet, Petrov ii propusese sa incerce, pe cont propriu, zugravirea catorva odai din locuinta unui popa dintr-un sat apropiat, unde tocmai construia niste sobe, ajutat de Mihail. Adrian sari in sus de bucurie.
- Vezi, visul meu incepe sa se realizeze, spuse el. Sa muncim tustrei laolalta, nesuparati de nimeni, e primul pas spre fericirea la care avem dreptul, ca prieteni liberi.
Se duse sa vada lucrarea. Targul se incheie pe loc. Chiar in aceeasi seara, dupa ce baura aldamasul, se inapoiara acasa, cantand, clatinindu-se pe picioare.
si o viata frumoasa dura trei saptamani...
Din Braila si pana in satul popii aveau de mers cinci kilometri, in zorii zilei si pe inserat, la ultimile palpairi ale asfintitului. Mergeau pe jos - ca niste tineri adevarati - o ora, care li se parea scurta, cand erau in intarziere sau cerul nu le spunea nimic, sau cand "ucenicul sobar" avea o cuta verticala intre sprancene; o ora lunga (uneori cat doua!), cand cerul, pamantul si sufletele li se contopeau in acelasi elan, care stavileste viata din mers si o soarbe dintr-o inghititura. O sorbeau si ei adesea, in felul acesta fiind demna de inimile noastre, cand aurora smalteaza cu flacarile ei jumatate din bolta cereasea si cand pamantul geme sub povara porumbistilor inalte de peste doi metri si nesfarsite ca apa oceanului. Porumbisti ce-si ofera, pe cele doua laturi ale drumului lung si singuratic, stiuletii sai pietrosi si laptosi, ca sanii tinerelor femei ce-i culeg. Pierdute in padurea nesfarsita de coceni, culegatoarele cheama Dragostea in cantecele lor tanguioase si care se plimba nestanjenita, in ciuda stradaniilor omului de a-i taia aripile.
in atari momente, lui Mihail ii pierea cuta urata ce-i cresta fruntea, deasupra nasului si nu mai alerga ca gonit de lupi. in capul gol, pieptul scos in afara, poalele hainei mototolite fluturande in vant si camasa desfacuta la gat, lasand zefirul sa-i mangaie pieptul paros, abia atingea cu picioarele tarina groasa si pufoasa, parand ca vrea sa incetineasca scurgerea vremii. Mereu la stanga lui Adrian, mereu, la dreapta lui Petrov, Mihail simtea uneori cat era de fermecat intre cei doi paznici ai dragostei si asta nu-i placea deloc. Ca sa-i "invete sa traiasca", se fereca intr-un mutism absolut, cu fata voioasa, ochii scanteind de-o placere zeflemitoare; putea merge asa o ora intreaga, fara sa scoata o vorba, obosind si cei doi paznici si distrindu-se grozav pe seama asteptarii lor zadarnice. Caci asa-i ciudatenia firii omenesti: un om prea atent, caruia n-ai chef a-i spune nimic, este tot atat de plictisitor ca si un flecar, care nu se mai opreste si care-ti taie pofta sa-l asculti.
Astfel fu inceputul curselor intre Braila si casa popii, dar cei doi prieteni se vindecara, fara prea multa suferinta. Vazand mereu pe Mihail ocupat tot lungul drumului, ca sa atinga cu degetul roua diminetii ce atarna ca niste boabe de diamant pe foile aspre de porumb, sau mangaind matasea blonda ce iesea din stiuleti, sau aruncand cu pietricele in inaltul cerului, sfarsira prin a face si ei la fel. si n-o brodira rau. si cand stinghereala deceptiilor indurate in timpul primelor duceri si intoarceri fu uitata cu desavarsire; cand, mai tarziu, Mihail se trezi intrecut de prietenii sai in tot felul de zburdalnicii de-a lungul porumbistelor fara sfarsit - de unde ieseau gafaind de oboseala, cu fata in flacari, obrajii zgariati de foile taioase ale porumbului si sarind ca niste copoi dupa prepelitele care zburau speriate - el le spuse intr-o dimineata, cand radiau de bucurie:
- Vedeti voi, dragi prieteni? Niciodata, nici cel mai interesant om, nu-i mai demn de mai multa atentie decat ceea ce se afla uneori in jurul sau, chiar de n-ar fi vorba decat doar de porumbisti, de un drum si un cer deasupra...
Astfel, scapat de curiozitatea celor doi prieteni care-l pandeau ca pe-un oracol, Mihail se simti, la largul sau, atat de bine, ca intr-o seara incepu sa indruge "prostii".
Faptul se intampla in ziua terminarii lucrului la popa si din cauza unui "pahar", cu "Cotnari" bun, un pahar mereu acelasi, dar putin cam prea des umplut.
Eu arunc vina pe vin. Dar, in realitate, adevaratul vinovat fu popa, care, multumit de lucrarea executata si de "popia" sa, dadu "nitroglicerina" din sfintele-i butoaie pe seama dracestilor limbi ale celor trei meseriasi. Desi taranul nostru se fereste de "popa roscovan" si isi face nod la batista cand ii iese in cale, acesta era totusi cumsecade, si ca popa, si ca om, poate putin cam prea bogat pentru o comuna atat de saraca. Gurile rele ale oamenilor din sat aveau pica pe el, pentru ca in acest tinut locuit de-o populatie oachese, apareau, din cand in cand, in unele case, mici capete blonde ca de ingeri si care semanau ca doua picaturi de apa cu copiii preotului. Barbatii erau furiosi, iar preoteasa nu mai putin. Silita de barbatul ei sa explice acest fenomen, femeia care aducea pe lume "o astfel de rusine", raspundea linistita:
- Barbate, tu stii de la parintii nostri ca femeia insarcinata e uneori impresionata de ceea ce vede... asta lucreaza asupra fatului. Poate ca m-oi fi uitat cu ochi prea curiosi la popa, duminica la liturghie si la zi-intai cand vine cu botezul... si... de! stiu eu?... Poate ca m-am uitat prea mult la el...
- Cum femeie? intorcea vorba barbatul. Tu nu-l vezi pe popa decat duminica si la zi-intai si dai zor ca poate l-ai privit prea mult? Dar pe mine, care ma vezi in fiece zi, nu puteai sa ma privesti oleaca?
Atari scene se petreceau in casele taranesti. intr-a popii era iadul. Era iadul, caci caminul popii simboliza intr-un fel Maternitatea bisericii, unde preoteasa tinea sa aibe numai ea monopolul divin de-a fabrica popi mici. si daca din partea taranilor bietul slujitor al Domnului se alegea cu un nod la batista, din partea preotesei inghitea alte lucruri, care adesea ii ramaneau in gatlej si, ca sa le urneasca din loc, avea nevoie de-o "dusca din bautura sfanta". Aceasta "licoare" era desigur vinul, pe care preotul era obligat sa-l aibe pentru impartasanii. Dar si aici taranii erau cartitori:
- in timp ce noi il gustam cu lingurita, popa il gusta acasa cu sticla! strigau ei.
Nu era adevarat. Cei trei prieteni vazusera cu ochii lor ca preotul nu bea "cu sticla", ci cu paharul. il vazura si chiar participara la libatiile lui, caci nenorocitul, totdeauna in lupta cu necazurile casnice, fugea adesea de nevasta-i cicalitoare - cu parul si barba valvoi, razand cu toata fata lui mare si roscovana - si venea sa se impartaseasca impreuna cu mesterii, sa uite langa ei ocarile nelegiuite ce i le azvarlea preoteasa.
Asa ca, in acea zi de toamna frumoasa si de trandavie voluptoasa, cei trei tovarasi auzira deodata un zgomot mare de cratiti, incarcat cu blesteme. Ca de obicei, pricepura ca e vorba de-o scena de gelozie; dar il vazura pe bietul popa tasnind din bucatarie ca din iad, urmat numaidecat de potcap, care i se rostogolea printre picioare. in acelasi timp, sfanta nevasta striga din rasputeri:
- Na! Ia-ti tucalul! Lua-te-ar dracii si nu te as mai vedea in ochii mei! tap blestemat, mars!
- Auziti, fetii mei? suspina nenorocitul, adunindu-si "tucalul" de pe jos si stergindu-l cu mana. Ah! sa nu va fie cu mirare! Toate femeile sunt la fel, fie ele preotese sau diavolite. Cum te-nsori cu ele, te omoara cu fidelitatea lor, ti-o impun si-ti fac viata de nesuferit. Dar, Doamne Dumnezeule! Daca as ramane macar vaduv! Atunci, da! ar mai fi de trait, caci noi, popii astia, odata vaduvi, nu mai avem, din fericire, dreptul sa ne recasatorim. Iata o lege facuta de un intelept. Cu siguranta ca si asta a fost insurat.
Apoi alerga la beci si se intoarse cu un urcior de "chihlimbar de "Cotnari" si un ghiudem mare.
- Haideti, fratilor, zise popa, ridicand paharul, sa mancam si sa bem! Din fericire, ne ramane inca sangele lui lisus Christos, care n-a fost otravit cu veninul casatoriei!
- Dar, parinte, obiecta Samoila, totusi in Sfanta Scriptura scrie ca "oamenii trebuie sa se inmulteasca, ca nisipul marii".
- Da, raspunse preotul, sugandu-si mustata muiata in vin. Da! "sa se inmulteasca", dar sa nu se insoare... si apoi, Cartile sfinte nu sunt decat niste carti; vreau sa spun ca virtutea lor e tot asa de usoara, ca si a femeilor lehuze.
Petrov izbucni intr-un hohot de ras formidabil, care zgudui geamurile. Popa se sperie:
- Nu mai rade asa tare, fiule! "Blestemata" ar putea sa pice peste noi si sa-mi arunce in cap cu una din oalele voastre. si se scula ca sa incuie usa.
Pe nesimtite, urciorul de cinci kilograme se golea, pe masura ce disparea si ghiudemul. Figura preotului devenea din ce in ce mai rosie, dar se tinea bine. Prietenii nostri incepura sa se ameteasca. Petrov, care voia sa-si transporte toate sculele in acea zi, pleca sa caute un taran cu caruta.
Putin mai apoi, calare pe sevaletele sale, lua drumul Brailei, tragindu-se de barba si strambandu-se la Mihail si Adrian, care, ca sa scape de zdruncinaturile carutei, preferara sa-l urmeze pe jos. Poate si pentru ca voiau sa se simta putin mai singuri, cu ocazia acestei ultime reintoarceri acasa.
Soarele ardea insa destul de puternic, desi era "tarat spre asfintit de-un iepure schiop".
indata ce trecura de casa cantonierului, ce domina valea Siretului, drumul ii inghiti in marea de porumb pe care o despica in doua campuri fara sfarsit. Pe acest drumeag, flacaul din sat isi incetineste pasul - ca si stramosii lui, haiducii - isi descheie haina si isi aprinde tigara. Aici, pierdut in singuratatea miscatoare, isi deschide stavilarele bucuriei sau cele ale necazurilor si isi incredinteaza vinturilor spovedania impatimita sau strigatul razbunator al urii sale. Numai aici, toate sufletele patimase ce strabat aceasta mare a belsugului, se arunca incet in valurile ei. si Mihail, care era unul din aceste suflete, nu i se impotrivi mult. Ochii lui intredeschisi se acoperira cu un val duios de amintiri, umerii ii cazura striviti sub greutatea zilelor traite in suferinta.
Adrian n-avu nevoie sa-l priveasca, pentru a presimti totul. Ah, daca am fi avut numai privirea, ca sa vedem lucrurile, ar fi fost destul de trist pentru sarmanele noastre suflete! Dar cand simti ca tovarasul de alaturi e preocupat mai mult de tigara sa; ca isi intoarce deseori capul, in partea cealalta, ca sa respire; sau ca isi priveste prea mult picioarele, ca si cum cararea ar fi semanata cu capcane, oh! lasa-l atunci in pace, daca vrei sa te proslaveasca in imnurile sufletului sau!
Ca sa-l lase pe Mihail in pace, Adrian se dadu la felurite comportari, de-o naivitate copilareasca si care marira dragostea ce-i nutrea Mihail. Sa nu fie oare o placere, ca sa prinzi lacuste si greieri si sa-i privesti indelung, ramanand mai in urma? Sau sa zabovesti pe langa stiuletii de porumb, sa-i crestezi cu unghia, ca sa vezi cat au crescut?
Mihail il opri pe Adrian ca sa-si aprinda tigara de la el si, cu aceasta ocazie, il fixa pana in albul ochilor. Dar pe buzele sale se si schitase zambetul bland al linistii launtrice, recastigate de un convalescent. il intreba:
- Nu ti-e frig, Adriene?
- Deloc! As putea chiar sa ma culc aci, daca as avea o gheba.
- Atunci, sa ne odihnim oleaca.
si se tranti, ca un butuc, in iarba inalta, care tivea drumul. Apoi zise:
- Vezi tu, prietenii visatori nu sunt totdeauna placuti, ei doresc, cateodata, sa viseze singuri, intovarasiti fiind de frati ca tine. Poti gasi asta cam egoist, dar egoismul este si el una din sevele care hranesc pomul vietii, cu conditia ca sa ajute la coacerea fructului bun. Deci, tu n-ai pica pe mine?
- De ce as avea? Dealtfel, n-am observat nimic la tine.
- Taci, dragul meu uracios, i-o reteza Mihail. Vrei sa vinzi castraveti la gradinar?
Adrian rase si marturisi:
- Da, ai dreptate! Te-am simtit absent, dar am preferat sa revii singur la realitate, decat sa te aduc eu cu trompeta prieteniei.
- in sfarsit! Asa te vreau. Daca-ti dai seama de adevarul celor spuse, ei bine! vom fi prieteni buni. si-acum, vreau sa te rasplatesc pentru gingasia ta, aratandu-ti de ce te-am lasat singur jumatate din drum.
Adineauri, langa casa cantonierului, am vazut doua vrabii ce se zbenguiau, in felul lor, sarind una peste alta. si sa ma ia dracul - cu vinul asta afurisit in cap - vrabiile mi-au reamintit, deodata, o poveste veche, un fapt neplacut sau nu, cum vrei sa-l iei. Nu stiu, Adriene, daca ai cunoscut clipa cand tristetea se infrateste cu bucuria... E ceva foarte rau... Te descompune. in sfarsit, am mai vazut, candva doua vrabii zbenguindu-se.
Ma aflam intr-o curte mare, imprejmuita de ziduri inalte, foarte inalte. Nici un om nu fusese in stare vreodata ca sa sara peste ele! si eu ma aflam acolo de cateva zile. Cand esti in asemenea locuri, nu-i decat o singura cale de scapare: sa te gandesti la viata traita pana atunci si s-o retraiesti. Asa-i tot! Cine n-o poate face, e pierdut. Ma stradui cum putui mai bine.
Cum vremea era blanda, imi petreceam tot timpul in curte, fie plimbindu-ma, fie tolanit pe caldaram, mai mult insa tolanit. Mi se-ntampla uneori sa nu inteleg cum se poate explica existenta soarelui, a vantului si ploiii, singurele evenimente ce se desfasurau sub ochii mei si care-mi pareau tot atat de putin libere si stupide, ca si existenta mea in acel loc...
Mihail se opri, rasuci o tigara si afundandu-si privirea in ochii lui Adrian, il intreba deodata:
- ti-ai pierdut vreodata libertatea?
- Nu, niciodata!
- iti urez s-o pierzi intr-o zi, pentru o clipa, o clipa grea... o necesitate vitala pentru oameni ca noi: cel care nu si-a parasit niciodata tara, nu cunoaste nici tara lui, nici pe celelalte; cel care nu si-a pierdut niciodata libertatea, nu-si cunoaste nici resursele sufletului, nici slabiciunile lui. Ah! nu toate sunt bine alcatuite pe acest pamant blestemat, dar e bine sa simti orice, pana nu innebunesti!
Eu eram cat pe-aci! Cand soseste nebunia, simti ca un zgomot, un freamat in spatiu, asemanator celui pe care taranii cred ca-l aud inaintea unui cutremur de pamant si despre care dau amanunte. Odata cu acest zgomot, iti simti capul devenind mai usor, dar cu o apasare nemaipomenita pe crestet. Chipurile iubite se perinda atunci, cu iuteala, pe retina, apoi dispar inapoia capului, unde ochii se intorc si ei, ca si cum le-ar urmari, in timp ce bratele isi cauta un sprijin undeva, desi sunt in realitate sprijinite pe ceva. Totul e treaba de-o clipa, apoi... Apoi una din doua: nebunia sau revenirea la loc. Eu am fost readus la loc de doua vrabii ca acelea de-adineauri.
in clipa cand am fost usor atins, in treacat, de fuga ratiunii mele, ma aflam in acea curte, in locul preferat, cu spatele pe caldaram, picioarele sprijinite cat mai sus pe zid si cu ochii spre cer, caznindu-ma de un ceas sa aflu cine eram, rostindu-mi neincetat numele. Chiar in momentul cand percepui zgomotul si primii lovitura de ciocan care-mi usura capul si cand batui lespezile cu amandoua mainile, vazui trecand in goana, una dupa alta, doua pasari negre, uriase, care intunecara cerul... Erau, in realitate, doar doua vrabii, marite si innegrite de dezechilibrul mintii mele. Dar trecerea lor fu de-ajuns ca judecata mea sa-si vina in fire.
Vrui atunci sa ma scol. N-avui nici macar putere sa ma clintesc si trebui sa astept. Abia in momentul acela imi dadui seama de ciudatenia vedeniei mele de mai-inainte: cele doua vrabii se asezasera pe muchea zidului; ceea ce fu pentru mine un prilej sa le vad zbenguindu-se atat de zglobii. Una sarea pe cealalta. Sari de unsprezece ori la rand. Era oare vorba, acolo, de-o adevarata virilitate - in cazul asta de necrezut - sau pur si simplu o zburdalnicie?
Habar n-am, atat de ea, cat si de restul povestii mele.
si ridicindu-se sa plece, adauga:
- Eh! astea-s prostii! Uita aceasta poveste cu vrabiile si virilitatea lor, asemanatoare celei cu al nostru popa roscovan!
Parcursera restul drumului intr-o tacere desavarsita. Mihail deveni indata rece, mut, un mutism fara duiosie, fara revenire, feroce.
in oras, trecand prin fata felinarelor, el cerceta ochii lui Adrian, cu o privire rautacioasa. Cuta grozava de la frunte era mai adancita decat oricand. Adrian se infricosa. Nu stia daca trebuie sa vorbeasca, sau sa taca in continuare. si totusi n-avea nimic sa-si reproseze: nu-i pusese nici o intrebare curioasa, nici nu-l zgandarise sa-i istoriseasca povestea cu vrabiile. Ajungand acasa, Mihail refuza sa manance de seara, merse drept la chioscul sau si se culca imbracat, fara macar sa aprinda lampa. Rugamintile lui Adrian fura retezate scurt:
- Cand iti spun sa ma lasi in pace, trebuie sa intelegi. N-am obiceiul sa fac nazuri.
Mama Joita ii ceru lui Adrian s-o dumireasca:
- L-oi fi jignit?
- Nu, mama, ti-o jur.
Se duse la Mihail, ii mangaie capul, pe intuneric si-i spuse:
- Haide, nu fi suparat! Daca s-a purtat urat cu tine, o sa-i lungesc urechile! Numai spune-mi...
Mihail ii lua mana si i-o saruta:
- Mama buna... Mama sfanta... Te asigur ca Adrian n-are nici o vina in amaraciunea mea. Vina e a mea, dar nu chiar a mea: mi-am adus aminte de lucruri ce-mi fac rau. Te rog sa ma lasi singur! Nimeni nu m-ar putea alina, in clipa asta. Asa sunt eu... O sa-mi treaca.
Sa fi fost miezul noptii? Sa fi fost inainte sau dupa?
Adrian n-ar fi putut-o spune, cand se trezi din ghearele unui cosmar: Mihail se izbea cu capul de zidurile unei fortarete si vorbea vrabiilor, care ciripeau pe metereze.
Fericit ca totul nu a fost decat un vis urat, cu pleoapele grele de somn, Adrian adormi din nou.
Dar iata-l ca se desteapta iarasi, cu aceasta intrebare raspicata in fata ochilor: "Oare Mihail o fi barem acolo?" Cu o miscare brusca, sari din pat si aprinse lampa, ca sa se uite la ceas. Era ora cinci. isi trase pantalonii, micsora lumina si iesi pe fereastra, ca sa nu-si destepte mama. Afara era frumos. Cer instelat. Dinspre partea Levantului, ziua isi arata fata albicioasa.
Adrian alerga cu inima zvicnindu-i, ca sa se incredinteze ca Mihail se afla inca in pat: chioscul era gol! Bajbai ca sa-i gaseasca traista. Nimic!
O clipa, nu voi sa creada o atare crima impotriva prieteniei. Apoi isi aduse aminte de un proverb pe care Mihail i-l spusese intr-o zi: "Cata vreme tii o taina in tine, ea e Sclava ta. Cum ai spus-o altuia, esti tu sclavul ei".
Asta era: Mihail nu iubea nici un fel de sclavie...
Ai fi putut vedea, in zorii acelei zile de septembrie, un tanar care iesea prin bariera Galatilor si alerga ca vantul, cu capul si picioarele goale si in camasa.
Ciobanii, care pasteau oile in campia ciulinilor si zarzavagii, care veneau la Braila, cu legume, isi faceau cruce, vazandu-l si scuipau in urma lui: "Un apucat!"...
"Da! sunt!"... se gandea Adrian, auzindu-i.
Animale si pasari speriate: magari, oi, corbi, si sticleti; cat pe-aci sa-l sfasie cainii si sa dea peste un tren care zgudui aerul, trecand la doi pasi de el.
Apoi, departe tare, acolo unde nu-i decat cer auriu si campie cenusie, Adrian zari, la cateva sute de pasi inaintea lui, un omulet care inainta leganindu-se, cu traista lovindu-i soldurile - un om marunt, cu inima mare, care se ducea fara sa-i pese de ceva si care si catalogase Braila si pe Adrian printre amintirile ce trebuiau sa-i umple candva ochii cu lacrimi.
Ah! prietene rautacios, care fugi de prietenie! Meriti prea bine o imbratisare!
inca vreo cateva salturi de ogar. Apoi:
- Mi-ha-i-i-l!...
si Adrian se prabusi in tarina rece. Ca lovit de un glonte, Mihail se rasuci locului si inalta bratele spre cer:
- Nu se poate!... Nu se poate!...
Alerga, se arunca asupra trupului fierbinte al prietenului sau, acoperindu-i fata cu sarutari:
- Iarta-ma, Adriene! Iarta-ma! Nu merit o atare prietenie!
- Ba da! facu celalalt din cap.
Mihail ii scoase camasa uda-leoarca, ii dadu o alta din traista lui, precum si propria-i haina. Apoi, in picioare, il apuca de mana:
- S-o stergem acum, s-o stergem cat mai repede cu putinta. Altfel o sa mori!
Dar Adrian:
- Nu moartea!... Ci viata!... Caci noi gonim impreuna pe acelasi drum!
Astfel parasira Braila, pentru lumea larga...
Mihail - Partea 01
Mihail - Partea 02
Mihail - Partea 03
Mihail - Partea 04
Mihail - Partea 05
Aceasta pagina a fost accesata de 2297 ori.
