Tata Minca - Varsatura Siretului
de Panait Istrati
I.
Varsatura Siretului
Cand Siretul soseste in preajma locului unde trebuie sa-si daruiasca sufletul lacomei Dunari, albia lui se schimba intr-o lunca roditoare ce se intinde intre Braila si Galati. Ca s-o taie in toata largimea ei, locuitorii acestei lunci, care isi zic "cei de pe Varsatura", nu pot s-o faca in mai putin de doua ceasuri, cu caruta. Atat e de vasta.
Dimensiunile neobisnuite ale acestei albii, cat si marinimia ei, batranii pamantului le talmacesc in felul lor. Ei spun ca Siretul, la inceput, avea suflet, la fel cu noi oamenii, un suflet ambitios. Dupa plecarea lui din Bucovina, ademenind in drum o frumoasa fata de care se indragostise, trufasul Siret hotari s-o conduca, numai cu puterile lui, pana la Marea Neagra si chiar mai departe, cu gandul sa-i arate tinuturi unde cresc portocale si rodii, cari sunt tot ce poate fi mai mandru pe pamant, dar cari ar ingalbeni de gelozie in fata mandretilor iubitei lui, al carei nume e Bistrita.
Bistrita, copila vijelioasa, nechibzuita, consimti la planul amantului ei, se uni cu acesta si, impreuna, se rostogolira pana prin locurile noastre, cand, deodata. Dunarea le striga: "Ei! Numai drumurile pot sa se incruciseze, niciodata apele. Cu atat mai putin indrazni-va un rau sa taie corpul unui mare fluviu!"
Si Dunarea le inchise drumul, dupa cum se vede.
Atunci, furios, Siretul se apuca sa-si largeasca albia. El o ajunse pe aceea a Dunarii, o intrecu chiar - in dorinta lui de a-si duce dorul de-a dreptul la acea mare care scalda tarmuri impodobite cu fructe de aur.
Dar lupta era prea nepotrivita, prea uriasa talia batranului fluviu. Siret si Bistrita, desi uniti intr-un singur trup, fura invinsi. Dunarea ii inghiti pe amandoi.
Totusi, datorita patimaselor lor zvarcoliri, noi, "cei de pe Varsatura", ne bucuram azi de un pamant cum putine se vad, caci in locurile astea s-au iubit ei mai mult ca oriunde, inainte de-a-si darui tinerele suflete, morocanoasei Dunari care sufla tot ce intalneste in drumul ei.
E drept, uneori platim scump belsugul pe care ni l-au lasat mostenire. Cei doi amanti, tot nu s-au resemnat la o renuntare definitiva. si, o data la zece ani, ei isi amintesc de visul lor de demult, se dezlantuiesc neimblanziti, ca un potop pe care nimic nu-l poate retine. Atunci suntem maturati, ca niste derbedei, cu tot ce avem: toale, vite, gaini, catel, purcel si intreaga saracie. Din recoltele noastre, nici urma! De la case, doar acoperisurile se mai vad. "Varsatura" dispare sub o aparie care se intinde de la muchea Galatilor pana la aceea a Brailei deasupra careia ne ducem sa tabaram cu colibele, asteptand ca mania indragostitilor nostri sa se potoleasca.
Apoi, cand totul a reintrat in ordine, totul nu mai e decat prapad. Dar, de asemenea, totul e mai nou, mult mai nou decat inainte, caci mania dragostei e vesnic roditoare.
*
De la platoul Brailei pana la acela al Galatilor, lunca Siretului iti umple sufletul de dorinti. E un pantec de pamant, pe care elemente patimase l-au arat cu corpul lor si l-au fecundat cu doruri. Ele au fagaduit omului totul si nu i-au garantat nimic, afara de dorinta, aceasta putere care ingaduie inimii noastre sa tina piept existentei, micsorand satisfactia si combatand restristea.
Cand rapidul "Bucuresti-Dunarea" intra pe nesfarsitul dig care leaga aceste doua platouri, dominand "Varsatura", un vag presentiment de vesnicie nesocotita iti umfla pieptul. E ca chemarea unei iubiri, mult timp desconsiderata.
O lumina difuza, care umple un mare gol, te trezeste din nepasarea ucigasa. Nu e nimic de vazut pe fereastra, afara doar de o pasare de balta care, zburand de-a lungul trenului, inspecteaza cu o privire curioasa interiorul compartimentelor; ori, in momentul trecerii unei barieri, vreun taran batran care scoate caciula si saluta tot trenul, de frica autoritatilor. Din departare in departare, ingramadiri de casute, arbitrar presarate, ies din pamant, ca tot atatea sfidari aruncate fericirii usoare. Se mai pot vedea, dupa anotimp, oameni si vite care se confunda cu tarina. Asta-i tot. Nici un fel de fire orbitoare. Nici o civilizatie.
Pe "Varsatura", pamantul n-are alt scop decat sa impinga pe om sa se masoare cu Dumnezeu. El se ofera lui, bogat de seva, il face sa-si puna in joc toata sudoarea, dar cand e vorba sa recolteze, o mana nevazuta cantareste rezultatul intr-un chip, pe cat de plin de fagaduieli pe atat de amenintator. Aici, Dumnezeu zambeste omului cu o gura de capcaun: "Iata, ii spune el, un pamant pe care n-ai decat sa-l zgarii usor, ca sa traiesti in belsug. Pentru asta te-am pus la cheremul a doi titani. Siretul si Dunarea, asa ca valurile unuia, ale celuilalt, ori ale amandurora impreuna, sa te trasneasca tocmai in clipa cand, nemaitemandu-te de seceta, tu incepi a te prea ingrasa. Astfel, iti vei aminti de mine prin puterea cea mai draga mie: Dorinta".
Dorinta pentru oamenii de pe "Varsatura" e o nevoie neclintita de-a crede in mai bine, in ciuda nesigurantei cu care ii copleseste adancatura baltoasa unde traiesc. Ei simt o bucurie, stiind ca pamantul lor a fost furat Siretului. Primavara si toamna, ii vezi cu ochii tinta in zare la apa care vine; si, i-ai crede fericiti, cand ii auzi cu cata patima se intreaba daca potopul va navali ori nu peste sarmanele lor casute. Ca si cum n-ar fi vorba de soarta lor.
stiind din tata in fiu ca tarina lor e binecuvantata, ca "se face mult, cand se face", ei seamana pe spetite, impingand brazda pana sub nasul Siretului, dar, adesea, n-o fac decat ca sa abandoneze acestuia mai mult de jumatatea recoltei. Ba, uneori, i-o lasa chiar toata, mai dandu-i si gospodariile lor pe deasupra, ca s-o ia la goana si sa-si ridice colibe pe muche.
Cam acelasi lucru se petrece cu vitele si cu pasarile. Fiecare creste cat mai multe, fiindca, spun ei, "iarba si apa sunt la un pas: cresc singure". Asta e adevarat. Numai atat ca o mare parte din aceasta crescatorie se duce tot pe apa Sambetei, caci la o bataie de pusca de casele lor se intind mii de hectare de balta, unde stau la panda: hotul, lupul, vulpea, uliul, iar acestia se servesc din gramada ca din propriul lor avut.
Nu-i nimic. "Omul e facut pentru necazuri", spune taranul nostru. in ochii lui, siguranta unui venit fiind de neconceput, putinul pe care-l recolta il considera ca o favoare cazuta din cer. El e incredintat ca nimic nu-i apartine pe deplin, de la bucata de pamant, al carei adevarat stapan e Siretul, pana la bietele sale dobitoace, cari reprezinta toata averea lui, dar pe cari, totusi, el le incredinteaza unei pasune, de unde adesea nu se mai intorc.
Sa lupti cu pamantul, sa-i ceri cat mai mult si sa nadajduiesti ca-l vei avea, dar, sa nu obtii decat necesarul, adesea mai putin decat necesarul, si uneori nimic, iata ce umanizeaza pe omul de la gura Siretului - acest tinut al Romaniei unde gospodariile nu sunt imprejmuite decat doar ca sa fie aparate de navala vitelor; unde lacatul de la poarta nu slujeste decat ca sa spuna vizitatorului ca stapanul nu e acasa; unde fata de maritat incrusteaza mii de ceasuri din apriga ei singuratate iernatica, intr-o camasa de noapte pe care o brodeaza ca s-o daruiasca in ziua nuntii celui mai iubit dintre comeseni.
Acolo, orizontul e mai aproape de om: bolta cereasca, mai sus si mai balonata. si, ori in ce parte ar intoarce privirea, peste tot fagaduiala isi da cot cu primejdia. Asta si indreptateste expresia, comuna taranului de pe "Varsatura": "Cand nu mai stiu unde sa dau cu capul, ridic bratele la cer si ma gandesc la altceva".
Nu e vorba de disperare. E prompta desteptare a dorintei, care vine sa strige omului: Totul e pentru tine. Nicaieri nu sta scris ca ceva poate sa ti se refuze.
in felul acesta, el ajunge sa inteleaga ca posesia nu sta in saturatie; ca ea se afla putin in vibranta satisfactie pentru care ai combatut voiniceste, dar ca ea sta toata, toata, in plina dorinta, aceasta mare chemare a vietii.
in dimineata unei zile de aprilie, cand soarele se inalta si iti scalda fata cu o lumina noua, araturile, acoperite de o verdeata dreapta ca peria, umfla pieptul taranului de-o bucurie nemarginita. in picioare, in caruta lui, omul isi contempla semanaturile si striga tare: "Doamne, cat sunt de frumoase!"...
Acela, si nu altul, e momentul care-l rasplateste de toata truda. si chiar, saptamani de-a randul, el inghite bucuros si mistuie bine, reaua lui mamaliga de orz ori de porumb.
Pentru locuitorul de pe "Varsatura", tot ce urmeaza clipelor sale de arzatoare dorinta este fericire banala ori eroism pasionat.
Primul caz e cand ii "cade din cer un an de belsug". Atunci el isi cumpara un porc, il ingrasa si il mananca la Craciun - ospat care ii ingreuneaza corpul si-i adoarme spiritul, dar asta nu dureaza decat cinci ori sase saptamani; el mai profita de prilejul acesta ca sa casatoreasca vreunul dintre copiii lui, imprejurare care-l impinge la indrazneli cam caraghioase si il face sa spuna mai multe nerozii decat de obicei. Atunci, el nu mai are nici o dorinta si-i prost.
Al doilea caz e chiar acela care-i umple trei sferturi din viata: lipsa, partiala ori totala, saracia, inotul voinicesc impotriva valurilor amenintatoare. si, cu cat el se vede mai respins, mai dat inapoi, cu atat dorinta i se indreapta, uriasa, si-l atata impotriva nenorocirii.
intorcandu-se acasa, de la semanaturile lui inecate ori parjolite, el se opreste in mijlocul ograzii - ca o locomotiva gata sa plesneasca - si striga la ai lui:
- Sa nu mai guste nimeni nici o picatura de lapte! Sa-l duceti, tot la targ!
Acest "tot", de-abia se ridica la trei litri.
Cat despre "picatura" de care el vrea sa priveze pe viitor gurile mici, bietul om bate campii, caci, de mult, singur cel mai mic dintre copii se mai bucura de cate o inghititura, seara, dupa muls, si nu ca sa se hraneasca, ci ca sa inceteze din plans si sa nu se mai tina de fusta ma-si.
- Sa-l duceti, tot, la targ... si Rada sa nu mai cumpere paine. Sa aduca toti banii de pe lapte!
Ce mai daravera si cu "painea" asta! Ca sa potoleasca pe cei mai pofticiosi, Rada, ducandu-se in fiecare zi la Braila sa vanda laptele, sacrifica un litru de lapte, unui kilogram de buna paine neagra, din care distribuia pretioase felii la intreaga harmalaie de fratiori si surioare. Adevarat cozonac!
Acum, nimeni nu va mai gusta nici painea.
si, dintr-o data, toate privirile se tintuiesc drept inainte, spre acea linie verzuie care astupa tot orizontul de la miazanoapte. Acolo e scaparea: acolo e balta, cu miile ei de hectare de papura, aceasta planta generoasa pe care Domnul nostru. Siretul, o face sa creasca fara ajutorul omului. Ea e buna ca sa faci dintr-insa rogojini si cosniti frumoase. O mai vinzi si asa cum e, cu maldarul ori cu caruta, ca si pe stuf, acest frate al papurii, bun la invelisuri si imprejmuiri.
Balta e sanul hranitor al taranului de pe "Varsatura". Iata de ce, in ceasurile de restriste, toate privirile se indreapta spre ea. Tot la balta se gandeste omul acelui tinut, cand vorbeste de marinimia luncii lui.
Balta nu-i a nimanui. Nimeni n-o cultiva. Nimeni n-are dreptul sa se proclame stapanul ei, afara doar Siretul, care a creat-o. Ea nu cere nici o supraveghere, nici o menajare. Ea nu se teme nici de om, nici de Dumnezeu. Cand o devasteaza, ea e ca stejarul care a pierdut o frunza.
De-acolo vine vorba romaneasca, aplicata dezbaterilor lipsite de intelegere: "Hai s-o lasam balta"!
Caci balta e necunoscutul, nepatrunsul, nesfarsitul.
Intri intr-insa pe unde poftesti, ca pasarea care-si ia zborul incotro vrea. si, de indata ce-ai inaintat putin, tot una e daca faci o suta de pasi ori o suta de mii: papura, stuful si acest hermafrodit de pipirig, bun de nimic, insfaca omul ca intr-un cleste, dublandu-l in inaltime.
il insfaca, dar frateste. Ei stiu ca daca fratanul lor e acolo, e fiindca bietul om trebuie sa fie tare nenorocit; ca, in satele de unde vine, lucrurile stau prost de tot.
De altfel, n-ai decat sa-l privesti pe acest fratan, ca sa te incredintezi, din cap pana in picioare: e ca si cum si-ar fi petrecut toata viata pe un maidan cu gunoi, cand ii vezi acea caciula ciuruita, din care ies smocuri manioase de par; acel ibirboc in zdrente, care abia se tine pe el: acei nadragi raspeticiti si hartaniti, oferind spectacolul coapselor sale paroase, al genunchilor sai ososi si al dindaratului sau putin convenabil; acel maldar de obiele cari ii fac niste pulpe asemanatoare unor trunchiuri de copaci; acele opinci, in sfarsit, cari nu-i mai protejeaza picioarele, fiindca sunt in bucati.
Trebuie sa-l judeci dupa acest echipament. Nu trebuie sa te increzi vioiciunii lui barbatesti, aerului lui sagalnic. Caci, nataraul, ars fiind de dorinti, mai gaseste cu cale sa-si bata joc de el insusi. Privindu-se ca un paun, el se strica de ras, se invarteste intr-un picior, pocneste din degete, se da de-a tumba si canta celebra arie glumeata:
Sa dai fata dupa mine, parinte Ichime! si studia dupa porci, parinte Ichime!
E vorba de un popa de tara, care are o fata de maritat. Bine inzestrata, popa aspira la un ginere "demn": un notar, cel putin. Or, iata ca cel mai nemernic dintre haimanalele satului vine, fata de toata lumea, sa-i ceara mana fetei. E un galigan zdrenturos, el insusi convins de reputatia de care se bucura. Asta nu-l impiedica sa fie vesel si sa rada de el, dar si de popa, cerandu-i fata si batandu-si joc de "studia" preoteasca.
Popa e furios. Satul petrece. Iar haimanaua castiga astfel inca un titlu in umana simpatie a oamenilor, de care el are atata nevoie.
Aceeasi umana nevoie simte inima, incarcata de dorinti, care patrunde in nestramutata balta, ca sa-i ceara ceea ce pamantul si vazduhul ii refuza cu atata indarjire. si, masurandu-se in pumn cu propria lui soarta, el se indreapta spre ultimul mijloc de scapare - balta - glumind pe propria-i socoteala:
Sa dai fata dupa mine...
Dar acolo, in bungetul stufisului, nu este ochi uman care sa vada pe acest om, nici ureche umana care sa-i auda voiosul geamat. Acolo e imperiul naturalei Nepasari. Fratia papurei, a stufului te patrunde de groaza: totul e rece, lipicios, si imbratisarile lor iti zgarie mainile si fata.
Nu simti decat umezeala, nu vezi decat ostilitate si nu stii ce se petrece dincolo de o lungime de tarpan. Dobori, inaintezi, faci goluri si maldari, in vreme ce piciorul, trosnind, se scufunda in mazga bogata de sange vegetal, in vreme ce mii de ierburi carnoase, reci, ca niste serpi latareti si vascosi, se strecoara intre piele si ibirboc.
Apoi, te ratacesti, daca cerul e innourat si nu mai stii incotro e satul. Caci pamantul se invarteste mai ales in jurul omului, al omului pustiit, indeosebi, ca sa-si dea si mai bine seama de pustiul lui. Dar omul e mai tare ca pamantul si ca pustietatea. El vine mai de departe si de mai sus. si el are amintirea acelei vesnicii, care se rosteste intr-insul prin zvacneli asemanatoare acelora care, sub imboldul sevei, fac sa creasca nebuna imensitatea vegetala din jurul lui.
Singur, stand pe un maldar, el rasuceste atunci o tigara si se gandeste acasa, Ia ai lui, care il asteapta ca sa-l dezbrace de zdrentele ude, sa-i spele picioarele si sa-i spuna ca vaca a fatat un dragut de vitel. Asta il face, pe loc, sa regaseasca drumul spre sat.
Nu, nu esti pierdut pe pamant. Esti inca si mai putin pe lunca Siretului, unde traieste o lume careia ii place dorinta si o balta plina de povesti, care le-o intretine.
Tata Minca - Varsatura Siretului
Tata Minca - S-a pierdut noatenul
Tata Minca - Tata Minca se gresise
Tata Minca - La Japsa rosie
Tata Minca - Sima si bunastarea lui
Tata Minca - Barbat pe masura
Tata Minca - Inecul
Tata Minca - Razbunarea lui Sima
Tata Minca - Retragerea apelor
Tata Minca - Milostivul satului
Tata Minca - Descompunere
Tata Minca - Indreptare
Aceasta pagina a fost accesata de 2293 ori.
