Tata Minca - Barbat pe masura
de Panait Istrati
VI.
Barbat pe masura
Viata omeneasca trece prin cele mai crancene incercari, cum ar strabate o pajiste inflorita. Totul se uita. Nici o suferinta nu rezista dorintei de-a trai.
Din primele zile cu soare ale lunii aprilie, zmeiele isi facura aparitia epocala in mainile unor bande de copii plangatori, slabanogi, jerpeliti, ale caror tipete aveau un sunet cavernos. Vastul Bulevard Carol era teatrul lor preferat.
Dinaintea mai tuturor portilor de la strada, cumetrele, lacome de flecareala, aparura in chip tot atat de natural ca si mugurii de copaci. Barbatii, ceva mai gravi, ieseau destinzandu-si membrele si indreptandu-se catre carciuma lor obisnuita, unde, in vederea sezonului de munca apropiat, cereau cu curaj "inca un rachias pe datorie". Rasetele, glumele izbucneau de pretutindeni.
Acelasi lucru se petrecea si "la Sima". Una dupa alta, ferestrele cocioabelor, cari fusesera toata iarna ermetic inchise, se deschideau, pocnind sub rezistenta incheieturilor lipite cu coca. si nu trebuia sa fii cu nasul prea aproape de aceste ferestre care se deschideau: duhoarea grajdului celui mai rau intretinut ar fi fost mai putin nerespirabiia.
Urmand exemplul dat de copii - barbati si femei paraseau groaznica lor vizuina si se duceau sa se intinda la soare, de-a lungul zidurilor. Drept orice convorbire, nu auzeai decat mitocanismele cele mai searbede, ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat. Doar chipurile lor livide marturiseau lunga suferinta indurata, si care nu se datora numai foamei si frigului, ci si lipsei de aer.
Vite si animale - vaci, cai, pisici, caini - reaparura si ele in strada, ca sa se dezmorteasca la soare, unele fiind insotite, altele vagabondand de capul lor. Spectacolul acesta e una din fizionomiile de primavara ale mahalalelor Brailei. Iarna, vitele crapa de foame mai mult decat omul. O mare parte din ele se preda abatorului, pe preturi derizorii, odata cu venirea iernii. Cele care raman, dupa ce sfarsesc de ros cocenii, incep sa roada ieslea. Cat despre caini si pisici, rari sunt acei cari se intreaba cu ce-or fi traind iarna.
in primavara aceea, spectacolul acestor dobitoace era mai trist decat de obicei. Vedeai vaci si cai, de-o slabiciune care de-abia le mai ingaduia sa se tina pe picioare. Cele mai multe, ca sa poata fi date afara din grajd, trebuiau sa fie ridicate de coada, dar, dupa ce faceau cativa pasi, impleticindu-se ca bete, se prabuseau cu botul inainte. Tristetea lor, privirea galesa dovedeau ca ele erau superioare omului in pastrarea amintirii suferintei traite.
Minca nu ignora nimic din aceasta chinuita viata a oamenilor si a dobitoacelor, si nu putuse niciodata s-o priveasca cu nepasare. in sat, puterile ei fiind neinsemnate si suferinta mai putin nemiloasa decat la Braila, ea isi facea toata datoria, ajutand pe fiecare, si gasea o mangaiere in propria ei nenorocire: din moment ce suferea ca si ceilalti, viata ii parea suportabila; uneori, cu voiosie chiar.
Nu mai era, insa, acelasi lucru la Braila, stiindu-se bogata, fericita, la adapostul oricarei griji si, prin urmare, responsabila in parte de suferintele celor loviti de soarta.
Cat tinuse iarna aceea naprasnica, de multe ori ea ramasese muta in fata unei femei care-si povestea necazurile si pe care se multumise s-o ajute cu o nimica toata: zece kilograme de lemne, o paine, o bucata de sapun. Revoltata de meschinaria acestor ajutoare, deseori mersese cu indrazneala pana a devasta, in timpul noptii, depozitul de marfuri, de unde ridicase mari cantitati de alimente si le distribuise, in taina, cu ajutorul Caterinei si al baietilor, pana in ziua cand, surprinsa de Sima, doua zavoare enorme ii rapira orice mijloace de-a recidiva.
- Esti nebuna, draga! ii spunea el. Asa cum faci tu, in curand vom ajunge noi insine la cersetorie!
"in curand!" Mai intai, putin ii pasa de asta, si apoi, nici nu era adevarat. Ea stia ca, dand de zece ori mai mult decat se dadea saracilor intr-o iarna grea, barbatu-sau ar fi ramas aproape acelasi om, putred de bogat.
Pe la sfarsitul iernii, adica atunci cand mizeria era in toiul ei, Minca se hotari sa castige prin propria-i munca ceea ce voia sa dea nevoiasilor si, astfel, o vedem luand voiniceste carma celor trei stabilimente - carciuma, bacania, locanda - venind cea dintai si plecand cea din urma. Era tocmai in epoca in care Sima isi relua alergaturile, afacerile lui in oras. El o lasa sa faca ce vrea, o observa de aproape si, descoperindu-i netagaduitele calitati de stapana priceputa, dadu ordin ca toata lumea sa i se supuna.
Aceasta fu o consternare pentru intregul personal, chiar si pentru tejghetar. Nici o plata nu se mai facea decat in mainile ei; nici o comanda de marfuri, ori vreo alta initiativa, decat sub supravegherea ei.
si fata lucrurilor se schimba brusc.
Profitand de calmul afacerilor, ea proceda la o primenire generala a localurilor, ba chiar si la unele schimbari, imbunatatiri.
Zugravi si vopsitori lucrau pe capete. Mesteri zidari spargeau un perete care despartea restaurantul de-o camera-magazie si faceau din aceasta din urma o frumoasa "sala de aperitive", pentru o lume mai curatica. Bucataria trebui sa imbrace o haina ceva mai oraseneasca. in curte, si comunicand cu birtul, sase mandre chioscuri se aliniara de-a lungul unui zid, care fu acoperit cu panouri decorative inspirate de Bachus si invitand lumea la petrecere.
Nu se mai vazuse niciodata asemenea transformari "la Sima", unde mucegaiul era culoarea permanenta a zidurilor. Vecini, trecatori, gura-casca, priveau inlemniti. si pana in centrul orasului se duse vestea ca, doua femei frumoase, dintre care, una, stapana insasi, luasera directia carciumei "Sima Caramfil" si-o umpleau de-o jovialitate inca necunoscuta.
Jovialitatea unei crasmarese, din Romania de altadata, era in raport direct cu bunul mers al crasmei si in raport invers cu interesele conjugale ale sotului. Dar, asta atarna mult de frumusetea ori uratenia unei astfel de stapane, caci, spune cantecul popular:
Vinu-i bun, ocaua-i mare, Crasmarita-i sluta tare: Beau flacaii de-a calare! Vinu-i rau, ocaua-i mica, Crasmarita-i frumusica: Beau flacaii de se strica!
Asa era altadata: simplu si tare. La Sima, insa, lucrurile stateau cu totul altfel.
Jovialitatea celor doua femei n-avea nici o tinta. Ea nastea din adanca lor nevoie de-a uita un pustiu, care le strivea. "Flacaii" puteau sa bea ori sa nu bea. Sima putea sa fie multumit ori sa nu fie. De astea, lor putin le pasa. intre ele si carciuma nu exista nici un raport. Crasma era un mijloc care le ingaduia sa suporte golul existentei lor.
in trebuinta ei fireasca de-a ajuta pe cei mai slabi decat dansa si simtindu-se acum in masura de-a o face pe scara intinsa, ea luptase toata iarna sa-l uite pe Mincu si sa-l castige pe barbatu-sau la o cauza mistica, la generoasa sa viziune a vietii. Ea il vedea pe Sima in locul lui Mandrescu, stapanul luncii si idolul taranilor, pe care ii restabilea in toate drepturile lor. Cu pravaliile din Braila, el ar putea sa faca fericirea intregii populatii nevoiase, luand-o ca asociata. Ea nu vedea in toate astea nimic imposibil.
- Multumindu-te numai cu a suta parte din castigurile tale de azi, si inca ai avea de ce sa te socotesti om bogat, fara sa te mai trudesti opt luni din douasprezece, asa cum faci acuma, ca sa nu te alegi decat cu o avere care, la urma urmei, nu-ti foloseste la nimic. Pe cand, daca m-ai asculta, o lume intreaga te-ar blagoslovi, intr-o zi!
Sima era departe de un asemenea gand, ca cerul de pamant, dar, siret, el se inchise intr-o tacere meditativa, care insela pe biata femeie si-i ingadui sa calareasca si mai tare pe dulcile ei iluzii.
Ea se crezu victorioasa. Efect imediat: nenorocita se simti indragostita de barbatul ei; nu-l mai vedea nici asa de "pocit", nici prea avar. Acesta nu aprecie peste masura fericirea pe care atata o visase, capul lui fiind in intregime la averea-i amenintata.
Minca indoi dovezile de dragoste, iubindu-l cu sinceritate, pana in ziua cand, zavoarele de siguranta, aplicate impotriva ei depozitului de marfuri, ii deschisera brusc ochii asupra gravei neintelegeri, a carei victima ea era. Abia atunci isi dadu seama de putinul loc pe care tineretea, frumusetea, patima ei ocupau in inima lui Sima.
"Dragostea lui pentru mine nu trece dincolo de baierile pungii", isi zise ea. si, aruncandu-se in bratele Caterinei, striga:
-Iata ce inseamna sa n-ai barbat pe masura!
*
in ziua de intai Mai se bea, altadata, multe pahare cu pelin. si se pretindea ca ai sarbatorit bine sosirea primaverii, numai dupa ce ai trecut de al patruzecilea pahar, dar vitejia asta nu era la indemana fiecaruia.
Se gasira, totusi, multi tineri care, in ajunul acestei zile, sa spuna mandrei crasmarese:
- tata Minca! Daca dobor maine "patruzeci de pahare", fara sa ajung sub masa, ma lasi sa-ti sarut mainile?
Multa viata aveau mainile ei si mult mai placeau! Nu ca ar fi fost cine stie ce frumoase, dar atat de elocvente, in tot ce voiau sa spuna si chiar atunci cand nu spuneau nimic! Prin mainile-i, mai mult decat prin tot restul persoanei sale, raspandea dansa in juru-i vapaia generoasei ei tinereti. Jocul lor indemanatec, de-o varietate infinita, glasuia mai cu inteles decat gura, care, din teama de-a spune prea mult, reducea expresiile la minimum de pricepere.
Mincai, copil, ii placea sa cugete in gura mare, tot ce vedea si simtea. Dar tata-sau, om ursuz, nu scapa nici un prilej de-a o plesni peste gura cu dosul mainii lui noduroase. Chiar in zi de Pasti ori de Craciun, cand tot crestinul datoreste mai multa bunatate aproapelui sau, mos Alexe nu ierta cea mai neinsemnata vioiciune de limbaj. Pentru un nimic, fie nevestei ori copiilor, o lovitura cu dosul palmei le umplea gura de sange. El nu insotea aceasta violenta de nici un fel de explicatie.
Astfel terorizata, Minca lua, din copilarie, obiceiul de a-si schilodi vorbirea, ridicandu-i tot ce putea sa aiba mai cald, mai personal, mai pasionant. Dar bogata ei fire nu admise aceasta castrare. si, nesecata in mijloacele-i de-a se afirma, ea tabari, tumultuoasa, peste bratele si mainile copilei, inzestrandu-le, inzecit, cu culoarea, finetea, violenta chiar, pe care o brutalitate nelegiuita le suprimase din orice manifestatie verbala. Mincuta deveni o dragalasa semi-muta, pe care toata lumea o intelegea de minune, indata ce un cuvant, o exclamatie, o expresie a ochilor si uneori un nimic al fetei erau insotite de cea mai mica miscare a bratelor, a mainilor ori degetelor ei.
tata Minca avea nenumarate feluri de-a rosti acelasi sentiment. Ca sa le rosteasca pe toate, cu alte cuvinte, ca sa faca sa traiasca intreaga ei personalitate, mijloacele sale nu aveau margine, caci ele se reinnoiau in permanenta, cu ajutorul improvizatiei. Existau, totusi, unele cari devenisera clasice si care nu reveneau in convorbire decat prin surpriza.
Ca sa comande unui interlocutor o tacere dureroasa pentru amandoi, ea se oprea brusc din vorba, isi punea fata in profil si ridica cu violenta mana, ca si cum ar fi fost luata de vant, ca s-o lase pe loc sa cada domol, ca un fulg. Aflandu-se in picioare, bratul cadea de-a lungul corpului, drept, greoi. Stand la o masa, mana-i se depunea pe aceasta si parea ca moare.
O veste bucuroasa, care o privea intim, ea o primea coborand pleoapele, muscand un zambet fatis si deschizand larg bratele, pentru ca apoi sa-si inlantuiasca proprii sai umeri, intr-o singura stransoare. tinandu-se astfel, mult timp degetele ei framantau stofa, cum face o pisica cu ghearele. Uneori mai adauga o usoara leganare a bustului.
O uimire patimasa o facea sa-si incline capul spre spate si sa deschida mari, ochii ei albastri cu lungi gene castanii, pe cand gura-i facea pe suparata, iar mainile i se reuneau ca pentru rugaciune, dar dand pumnului o miscare oscilatoare de piesa mecanica, ce se insurubeaza si se desurubeaza.
intr-o discutie, ca ar fi fost aprinsa ori linistita, jocul primelor ei instrumente de expresie preceda totdeauna cuvantul, il amplifica tot timpul, ca sa-l suprime apoi si sa caracterizeze el singur nuantele.
Toate acestea erau firesti, instinctive.
Prietenii si intimii tatei Minca se obisnuisera, altfel, sa nu mai dea atentie la ce rosteau buzele ei, ci urmareau din ochi mainile, pe cari toti le iubira cu gingasie ori cu patima.
Numai Sima, sarmanul, nu vedea nimic.
Sarbatoarea lui intai Mai incepu odata cu zorile, cari se revarsata cu o vapaie palida, ca sa se incinga din clipa in clipa si sa expire sub un val de lumina orbitoare.
Cand se crapa de ziua, Minca si Caterina plecara de-acasa, amandoua in fuste rosii si camizoane albe cu largi dantele scrobite. in picioare, pantofi brodati. Iar capetele, stranse in tulpane rosii, ca fustele.
tinandu-se de mana, ca doua scolarite, ele se dusera sa respire aerul curat al diminetii pe Bulevardul Carol, lungind plimbarea, pana ajunsera deasupra Dunarii, pe care o salutara: "La revedere, in salciile tale, azi dupa-pranz!"
Apoi, se intoarsera sa deschida pravalia. Zamfir aparu si el, somnoros. tata Minca il trimise, pe loc, sa scoata din beci un litru de pelin "de la no. 6", il facu sa aprinda mangalul si-l trimise apoi sa aduca de la macelaria vecina o jumatate kilo de fleici "prima".
- Spune ca e pentru mine! ii striga ea din pragul crasmei.
si bratu-i drept, completand strigatul, descrise in aer un zigzag molatic, care ar fi putut glasui cam astfel: "Atata paguba, daca macelarul o sa inteleaga despre ce e vorba si-o sa ma judece aspru"!
intr-adevar, chiar asa se intamplase:
- Nenea Lache - zise Zamfir, venind intr-un suflet - a ridicat mainile la cer si a racnit: "Aoleo! tata Minca a luat-o de-acuma cu intai Mai? O s-o faca lata"!
- Da, Zamfirica! confirma ea, melancolica. O s-o facem lata, azi. Vom trece chiar Dunarea, dupa-pranz, ca sa mancam miel fript sub salcii si sa ne razbunam de toata asprimea iernii.
Fleicile se frigeau si umpleau vazduhul cu mirosul lor, capabil sa scoale si pe morti din groapa. Minca le servi, fierbinti, pe doua funduri de lemn. Cele doua femei, mancand in picioare, ca flacaii, facura din ele o inghititura, mai ales ca erau ajutate de Zamfir si de Tudorel.
Pe la al saselea paharel, pe care intarziau sa-l bea, ganditoare, Sima navali in carciuma, grabit, preocupat de afacerile lui.
- Asculta, Simica! ii striga nevasta lui. Te previu: astazi o s-o facem lata!
- Cine o s-o faca lata? mormai el, scotocind intr-un sertar.
- Nu stiu nimic... Atata iti spun: e intai Mai, s-a dus iarna!
- Bine, Mincuto... Distreaza-te... Nu am nimic impotriva.
si disparu, fara macar sa ciocneasca un pahar cu ele. Minca il urmari cu privirea, murmurand:
- si chiar daca ai avea ceva impotriva, sarmanul de tine, asta tot n-ar sterge, ce ti-e scris pe frunte! Ea umplu din nou paharele, ciocni cu Caterina si zise, intristata: Vivat intai Mai, matusica! Cu asta, suntem la "al saptelea"!
Caterina o vazu galesa si o apostrofa:
- Ia nu-ti mai strica inima, tocmai azi!
- Sunt departe de-a face o asemenea gogomanie! Dar, oricum, e trist sa nu ai barbat pe masura!
Pe la zece, crasma era plina de lumea cea mai cheflie cu putinta. Baietii nu mai puteau sa-si taie drum. Carafele, sticlele, ulcelele, paharele, "gustarile la furculita" calatoreau pe deasupra capetelor, trecand din mana in mana, la ducere si la intoarcere, intre tejghea si consumatori.
in picioare, la tejghea, tata Minca isi daruia viata din plin, mai sclipitoare de tinerete ca niciodata. Catre ea se inaltau toate urarile. De la ea, fiecare astepta un cuvintel, care sa fie numai pentru dansul. si ea stia sa aiba pentru fiecare "o vorbulita dulce de intai Mai".
Toata fiinta ei era incordata spre aceasta multime, aprinsa de-o viata nemarginita. Ochii ei, ca doua faruri, inspectau toate fetele. Nimic nu-i scapa. Acolo unde vocea nu mai putea fi auzita, ea se intelegea prin semne, cari spuneau, totdeauna, mai mult decat vorba. Uneori, ea surprindea intr-un colt, departe, doi mahmuri cari, intorcandu-si buzunarele pe dos, constatau cu amaraciune ca nu-si mai puteau plati un "ultim litru" si se multumeau sa se imbratiseze, racnind: "Frate! Frate!" Asta era tot ce mai putea sa rosteasca. si , deodata, se pomeneau cu "un litru din partea tatei Minca".
Cei ce se vedeau astfel "cinstiti", se ridicau in varful picioarelor, o priveau cu ochi de nebun, o chemau disperati sa-i spuna multumirea lor si, la urma, invinsi de zgomot, muti de bucurie, dadeau scumpei lor tata Minca o suprema dovada de iubire, carpindu-si fiecare cate-o pereche de palme tepene. Ea ii mustra de departe, inclinand capul pe un umar si incrucisandu-si mainile pe piept: "Nu-i frumos ce faceti"!
in "sala de gustari", de curand creata, intimii casei beau in surdina, asteptand pe Sima. Acesta sosi pe la unsprezece si ramase prostit in fata multimii, care-i inchidea trecerea. Cu un ochi rece, dispretuitor, Minca il privi indelung, cum se lupta cu o ridicula neputinta sa-si deschida drum in masa de corpuri inghesuite. Deodata, prinsa de dezgust, ea tipa cu o voce care domina zgomotul.
-Faceti loc barbatului meu! Lasati sa treaca barbatul meu!
O liniste brusca. Toate privirile se indreptara spre intrare, de unde o carare ingusta se deschidea printre oameni, se lungea ca o transee dinaintea unui pitic infofolit, care saluta, confuz, in dreapta si in stanga. Minca se aplecase pe deasupra tejghelei, ca sa-si vada barbatul strecurandu-se ca un soarece in fundul unui sant.
Atunci, un hohot de ras barbatesc izbucni. Apoi, zece. Apoi, toata crasma o porni pe ras. Minca parasi tejgheaua si se duse la sindrofie, langa barbatu-sau.
Se aflau acolo vreo duzina de prieteni, toti foarte avansati in cele "patruzeci de pahare" reglementare si devorand felii de uger de vaca si "fudulii" de berbec. Printre ei, Mincu, pe care iubita lui il invitase la aceasta sarbatoare. Sima nu-l cunostea, nici ceilalti.
Fostii amanti se revedeau pentru intaia oara, dupa noaptea agitata de la Japsa Rosie. Ei isi stransera mainile, vadit miscati, apoi Mincu lua loc intre sotul ei si Caterina, al carui prieten, un pescar, era si el prezent.
Mincu slabise. Fata lui purta urmele unei suferinti, care era departe de-a lua sfarsit. Aceasta indulcea uniformitatea banala a trasaturilor lui, innobilandu-i-le. Aerul lui stangaci, in mijlocul acestor oraseni, stinghereala provocata de hainele-i batoase pe cari nu le imbraca decat la Pasti si la Craciun, turburarea ce-o manifesta, de indata ce cineva ii vorbea, faceau din el un baiat cuminte, delicat, tacut, cum Minca nu-l vazuse niciodata. Ea se simti patrunsa in inima, nu mai putu sta la locul ei si veni sa se aseze langa el. Mincu roti niste ochi inspaimantati, cari o atatara si mai tare. Ea uita tot, il inlantui de gat si-l saruta pe obraz.
Sima nu vazu nimic. El se aprinsese intr-o discutie cu un prieten. Ceilalti meseni nu fura decat pe jumatate mirati. Caterina isi incuraja prietena, invaluind-o intr-o ocheada exaltata. La randu-i, isi saruta pescarul, un vlajgan ale carui nazdravanii si snoave pescaresti faceau sa rada toata lumea.
Mincu era furios. in ciuda lui, el nu stia sa faca altceva decat sa-si chinuiasca varfurile mustatilor, pe cand sangele ii navalea sub piele. Voi sa plece. Minca il retinu de pulpana hainei, tot ciupindu-l, fara nici o teama. Comedia asta amuza pe toti chefliii, caci nu era unul care sa nu simpatizeze cu soarta Mincai.
Se manca si se bau teapan. Urcioarele cu pelin si fleicile erau zvantate, de indata ce soseau pe masa. Altele le luau locul.
Pe la pranz, toti erau beti, dar Sima mai mult decat toti. iti era mila sa-l vezi. si nimeni n-a stiut vreodata, daca fu din mila ori din alta pricina, ca Minca, ducandu-se intr-un colt al camerei, chema pe barbatu-sau sa vie la dansa. El se supuse. Fiecare crezu sa avea sa asiste la o parada de dragoste conjugala, imbratisari, dezmierdari glumete.
Deloc! Ea arunca un brat pe dupa gatul sotului ei si il stranse lipit de dansa -cand se putea vedea ca, bietul om, de-abia ii ajungea cu capul la umar. in acelasi timp, striga, sugrumata:
- Ia uitati-va, prieteni: asta e barbatul meu!
si pe cand adauga, "tata mi l-a dat", ea ii puse o piedica, aruncandu-l cu fata la pamant, ca pe-o scandura. Apoi, se arunca asupra lui si-i palmui dindaratul, repetand:
- asta e barbatul meu! asta e barbatul meu!
Toata lumea fugi inspaimantata.
Dupa cateva minute, Minca si Caterina, insotite de Zamfir si de Tudorel ieseau pe poarta din curte. Femeile purtau pe umeri niste scurteici verzi.
Grupul lua drumul spre port, intr-un pas grabit.
La vadul pescariilor, totul era pregatit pentru o vesela plimbare printre salciile Dunarii. O lotca, subtire ca o suveica, apartinand prietenului Caterinei, era plina cu mezeluri, vin si rachiu. Mincu nu venise inca, si Minca incepea sa se nelinisteasca. Dar el nu intarzie sa soseasca voios. Lotca o lua la vale, cuviincioasa. Femeile se cocolisera una intr-alta, acoperite cu o velinta, nu atat fiindca era cam racoare, ci mai mult ca sa nu le vada lumea de pe mal. Baietii se jucau cu mainile in apa.
Lotca asta nu era singura care trecea Dunarea. O multime de alte barci brazdau intinderea lucioasa a fluviului, unele avand cu ele chiar si lautari. Cele mai multe pareau sa n-aiba nici o tinta, se lasau duse in voia curentului, fericite de blanda caldura a soarelui si, parca, temandu-se de-a se infunda intr-un desis, care de-abia iesise din iarna.
Apele fiind mari, Dunarea isi dublase largimea, ceea ce ingaduia multor barci sa se sustraga curentului si sa hoinareasca de-a lungul pletoaselor salcii impodobite cu muguri pufosi, pe cari razele piezise ale soarelui ii transformau in ciorchini de chihlimbar. Astfel, grupuri de barci, cate trei si patru, se invarteau in loc, prajindu-se la soare, iar veselii lor ocupanti beau in sunetele viorii si ale tambalului. Uneori, cantece duioase de femei indragostite rasunau limpede pe luciul scanteietor al apei. Se auzeau schimburi de urari, rasete, ocari glumete si strigate de spaima.
Lotca noastra le asculta mult timp, tacuta, apoi isi indrepta prora spre malul celalalt si disparu ca un tipar. inainte ca bratul Corotiscei s-o inghita, femeile ridicara capetele si contemplara in zarea argintie padurea de catarge si orasul cocotat in soare.
Mincu canta de mare jale. Minca il invalui cu o privire galesa si cugeta: "De ce te-am sacrificat?"
La Corotisca, Matei, prietenul Caterinei, avea coliba lui de pescar.
Era un om care iubea singuratatea, greaua lui meserie si independenta. tinea, mai mult ca la orice, la mica lui gospodarie de om burlac, incredintat ca rareori o femeie iti da un camin. Nici nu prea umbla dupa femei, desi ii placeau si era facut pentru dragoste.
Daca-i placuse, pe loc, Caterina si ea il indragise la fel, asta se datora mai mult potrivirii lor de caracter, amandoi iubind acelasi fel de viata. Ei nu se vedeau decat arareori, dar asta era cu atat mai conform gustului lor comun de totala libenate.
De indata ce sosira, pescarul incinse un foc indracit, spanzura deasupra ceaunul de mamaliga, apoi spinteca un crap de zece kilograme si-l infipse in protap. intr-un alt ceaun, el pregati un bors de cega, pescaresc. Mincu ii dadea ajutor. Matei ordonase femeilor sa nu se amestece, "unde nu le fierbe oala", caci s-ar corci mancarea.
Ele fura multumite. Aceasta gospodarie de burlac, pe care Caterina o vedea pentru intaia oara, nu redestepta nici un fel de amintire in sufletul tinerei cusutorese, pe cand Mincai, ea ii improspata zilele traite la Japsa Rosie. Aceeasi fire neindurata, care obliga pe om sa fie mereu cu ochii in patru. Aproape aceeasi viata grea. si totul era simplu, sanatos.
Patru pescari, tovarasii lui Matei, roboteau pe langa coliba. Obiecte casnice si instrumente de pescuit erau raspandite peste tot, spanzurate prin salcii, varate in scorburi ori protejate dedesubtul vreunei lotci vechi, rasturnate. Se putea vedea chiar si rufarie intinsa la uscat si a carei infatisare n-avea nimic seducator.
Acest post de pescari, pierdut in padurea de salcii, tinu celor doua femei un limbaj viril, care le varsa multa liniste in suflet. E drept ca salbaticia locului, asprimea vietii de pescar, le cam infiora, dar ele isi dadeau cu atat mai mult seama, cat de nepotrivita firii lor era existenta pe care o aveau la Sima, unde nu recoltau decat o nervozitate permanenta, un profund dezgust de viata.
Minca, mai ales, vazu limpede prapastia care o despartea de Sima si de intreprinderile lui. Ea nu se simtea facuta nici pentru un om asa de putin barbat, nici pentru a colabora la niste afaceri, al caror scop -imbogatirea pentru imbogatire - i se parea smintit.
Aci, tot lucrul isi avea valoarea lui, de la coliba, pana la acea lingura de lemn, stirba, pe care Matei, in lipsa uneia mai bune, si-o rezervase. Nimic nu era de prisos. si , desigur, daca ai fi perchezitionat acesti cinci pescari, n-ai fi gasit la ei atat cat le-ar trebui ca sa traiasca o luna, fara sa munceasca. Erau ei, din cauza asta, mai putin demni de stima si mai putin fericiti decat Sima, care poseda o lada de fier plina cu aur?
Dar, vai, Minca stia ca, afara de Caterina, nimeni nu gandea ca ea.
Acel mare ospat, servit la patru ceasuri dupa-amiaza, fu un adevarat pranz pescaresc. Tovarasii lui Matei luara si ei parte. impreuna cu baietii, erau zece guri. Cu totii asezati turceste pe o toala intinsa la pamant, bucatele fura savurate, timp de doua ceasuri si nu lasara alte ramasite, decat doar ca sa satisfaca pofta celor doi caini ciobanesti, cari priveau la meseni cu atata cumintenie. Delicatesele si bauturile aduse din oras se topira si ele in mijlocul unei veselii cumpatate.
La sfarsit, Zamfir si Tudorel o stersera in padure. Cei patru pescari se intoarsera la treburile lor. Minca si Caterina urmau sa fie, in putin timp, reconduse acasa.
in asteptarea momentului despartirii, cele doua perechi petrecura o jumatate de ceas intr-un luminis de salcii, tolaniti pe iarba. Femeile se culcasera cu capul pe genunchii amantilor lor, iar acestia le "cautau in cap".
Si cine stie daca felul acesta de dezmierdare, pur oriental, nu e intr-adevar o cautare in cap! Mai ales, in capul femeii, care stie atatea sa ascunda! Se prea poate ca, la origina, amantii sa fi inceput prin a-si cauta pe cap, adica in par, fel de fel de ganganii. Dar, cu timpul, serviciul acesta, pe care ei si-l faceau reciproc, a trebuit sa dea, prin surpriza, cu totul alte rezultate.
Caci, tot intorcand un capsor pe o parte si pe alta, tot privindu-l in ochi si comunicandu-i caldura pulpelor si fiorul degetelor tale, multe limbi au trebuit sa se dezlege, sau, in orice caz, multe taine au putut fi patrunse, datorita numai acestui simt al pipaitului, care, poate, e cel dintai cu care larva umana a luat forma de fiinta.
Oricum, poporul, care de obicei simte just, nu ne spune mare lucru asupra acestei dezmierdari, care canta:
Pe genunchi ii sta culcata
Ca-i de el amorezata.
......................
Si Gheorghita-i cata-n cap.
Lasa-i cate, nu-i pacat.
Ca-i de ea amorezat.
Tata Minca - Varsatura Siretului
Tata Minca - S-a pierdut noatenul
Tata Minca - Tata Minca se gresise
Tata Minca - La Japsa rosie
Tata Minca - Sima si bunastarea lui
Tata Minca - Barbat pe masura
Tata Minca - Inecul
Tata Minca - Razbunarea lui Sima
Tata Minca - Retragerea apelor
Tata Minca - Milostivul satului
Tata Minca - Descompunere
Tata Minca - Indreptare
Aceasta pagina a fost accesata de 2177 ori.
